Editorial

Printre noi mai există însă şi eroi. Oameni mai puţin obişnuiţi, oameni care nu ştiu să facă calcule, care reacţionează instinctiv, în sens pozitiv, oameni care îşi riscă propria viaţă pentru a şi-o salva, oameni care intră, poate chiar inconştient, în logica evangheliei, pentru a-i trăi paradoxul.

Dar oare timpul împlinirii mesianice, momentul în care Cristos însuşi şi-a asumat (a îmbrăcat) veşmintele umanităţii noastre, era lipsit de orice meteahnă? Timpul împlinirii era cel mai potrivit posibil?

În mijlocul grădinii, Dumnezeu a aşezat  Pomul  Vieţii, stabilind o alianţă: „Din toţi pomii grădinii poţi mânca, însă din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci,  căci în ziua în care vei mânca din el,  vei muri!”  (Gen 2,17)

„Nu se poate nicidecum spune că timpul e împărţit în trei: trecut, prezent şi viitor. Mai potrivit ar fi să se spună: prezentul din trecut, prezentul din prezent, prezentul din viitor.

În Pruncul din grota Betleemului ni se revelează splendoarea iubirii divine. „Cât de frumos ai apărut ochilor mei, Doamne!"

E surprinzător și paradoxal să remarcăm cât de fragilă este unitatea și cât de ușor se pot produce diviziuni, în ciuda intențiilor și dorințelor nobile de reînnoire. Atât Cristos, dar și Francisc, și-au dorit nespus ca Biserica, respectiv Ordinul, să rămână în unitate și comuniune.