Preaînalte, creatorule a toate!

Câți dintre noi, în momentele noastre de reflecție/introspecție, reușim să recunoaștem și să îi atribuim lui Dumnezeu toate darurile pe care ni le face, pentru a-i arăta recunoștință? Nu suntem, bunăoară, mai curând predispuși să considerăm că totul ni se datorează/cuvine și că datorită propriilor merite suntem ceea ce suntem și avem ceea ce avem? Riscăm, astfel, să îl dăm pe Dumnezeu deoparte, substituindu-ne lui, făcând din noi înșine mici „idoli” și uitând că spațiul pe care îl locuim și timpul pe care îl aveam, viața însăși, sunt daruri nemeritate, semnul infinitei sale iubiri. Prin gura lui Moise sau a profeților, poporul evreu era mereu invitat să-și amintească, să facă memoria faptelor minunate ale lui Dumnezeu, tocmai pentru a-i aduce recunoștință: „Căci Domnul Dumnezeul tău te face să intri într-o țară bună: țară cu râuri de apă, cu izvoare și ape adânci care țâșnesc în văi și munți” (Dt 8,7).

Într-o scurtă povestioară din tradiția ebraică, ne este relatată, oarecum metaforic, reacția poporului Israel, atunci când Dumnezeu l-a condus în țara promisă. În prima zi, intrând în pământul făgăduinței, Israel a spus: „Ce bun este Dumnezeu!”, și toți locuitorii au început să danseze, rămânând muți de stupoare. A doua zi a spus: „Ce bun este Dumnezeu, deoarece ne-a dat acest pământ!”, și a privit cu satisfacție cerul și pământul. A treia zi a spus: „Ce bun este pământul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit!”, privind cu plăcere pământul și cerul. A patra zi a spus: „Ce bun este pământul!”, privind cu aviditate pământul. În a cincea zi, l-a uitat pe Dumnezeu Tatăl, începând să privească cu invidie spre proprii vecini. În a șasea zi, toți au început să se certe cu proprii frați, dorind fiecare să-și lărgească proprietatea.

Trecerea de la stupoarea contemplării lui Dumnezeu și a operelor sale: „Ce bun este Dumnezeu!”, la privirea cu aviditate a pământului și cu invidie a propriilor vecini este cât se poate de subtilă și deosebit de reală. De aici ia naștere tot ceea ce denaturează demnitatea umană: omucideri, furturi, minciuni, înșelătorii, nedreptăți, uneltiri de tot felul. Astfel, acel pământ pentru care oamenii s-au bucurat ca fiind un mare dar din partea lui Dumnezeu s-a transformat în pustiu, iar toți au ajuns în exil: fără Tată, fără cer și pământ, fără frați.

„Cine ești tu, o, preadulcele meu Dumnezeu, și cine sunt eu, un biet vierme și slujitorul tău nevrednic?” (FF 1915), se ruga sfântul Francisc pe muntele Verna, recunoscându-se o creatură umilă înaintea maiestății dumnezeiești. În „Cântecul fratelui soare”, pe care Francisc l-a scris cu 800 de ani în urmă, îl laudă pe Dumnezeu și toate creaturile sale: „Preaînalte, atotputernice și bunule Domn, laudă ție, slavă, cinste și binecuvântare, numai ție ți se cuvin, o, Preaînalte, căci niciun om nu-i vrednic să-ți rostească numele”. „Cine ești tu?”, „Cine sunt eu?” sunt întrebări pe care nu ni le mai adresăm, preocupați fiind să ne construim un „dumnezeu” pe măsura exigențelor proprii, un „dumnezeu” care să corespundă pretențiilor noastre limitate, deoarece prezența Dumnezeului adevărat poate deveni stânjenitoare, chiar inconfortabilă. Dacă nu avem umilința de a ne poziționa, decent, în locul pe care îl avem în creație, atunci Dumnezeu, creatorul a toate, devine un concurent incomod pe drumul propriei noastre împliniri. Atunci realizezi că ai construit totul pe nisip, nu pe stâncă; pe fundamentele fragile ale propriei mândrii, iar nu pe Cristos; că ai pierdut controlul propriei vieți, realizarea ta spirituală fiind „undeva departe”. Dar, de aici, se poate naște „omul cel nou”, îndumnezeit, conștient de propria nimicire, care nu are niciun merit, dar care este măreț în demnitate, însă doar în Dumnezeu.