Stigmatele sfântului Francisc

Nu se cuvine ca întâmplările supranaturale din viaţa unui sfânt să îl extragă din coordonatele vieţii, să îl proiecteze în afara spaţiului şi a timpului. Examinând ponderat biografia sfântului din Assisi, eventual scuturând crochiurile sau detaliile neconcludente ale unor hagiografii, constatăm că orice fapt ieşit din comun nu este desprins de experienţa sa existenţială. Când a început urcuşul pe muntele Verna, dăruit de un prieten nobil, el se îndrepta spre împlinirea trăirii sintezei intense a înţelegerii în propria carne a pătimirii Mântuitorului, experimentând pe viu devoţiunea faţă de persoana lui Isus Cristos.

Francisc a încercat să-şi lămurească în termeni concreţi taina întrupării divine, să mediteze şi să perceapă cu proprii ochi misterul cristic. Mai întâi, naşterea Pruncului, imaginată la ieslea sfântă de la Greccio, în 1223. Apoi, la 17 septembrie 1224, în schitul de pe Verna, situat la 1128 de metri înălţime, pe o latură a muntelui Penna, vrea să înţeleagă cealaltă taină, a morţii pe cruce a fiinţei umane a lui Dumnezeu.

Astfel, punea în fapte ceea ce a intuit în perioada convertirii şi l-a convins să înţeleagă Evanghelia fără alte explicaţii şi adaosuri. În rugăciunea sa interiorizată cu suferinţă, Francisc i-a cerut lui Cristos să îl ajute să trăiască măcar puţin din suferinţele pe care le-a îndurat pentru noi. Şi astfel, Sărăcuţul a primit darul cerut: un serafim înaripat l-a rănit cu forţa Iubirii. Nu doar a văzut cu ochii, precum la Grecio, misterul divin, ci a ajuns, la Verna, să probeze în trupul său, imensitatea şi intensitatea harului. A inserat în făptura sa itinerariul de la naşterea lui Cristos, la moarte, la răstignire, de la Betleem la Muntele Golgota.

A încercat să se înţeleagă pe sine – cine sunt eu? – şi să înţeleagă modelul suprem – cine eşti tu? Răspunsul la întrebarea neliniştitoare a venit, ca pentru fiecare sfânt al vremii, prin suferinţă, răni, fragilitate şi, în esenţa cuprinsă în toate, ca rugăciune, cum o mărturiseşte chiar el: „Tu eşti frumuseţea, tu eşti blândeţea, tu eşti smerenia, tu eşti îndurarea”. Experienţa de pe muntele Verna este vindecare a sufletului şi speranţă, recuperarea tăcerii rugătoare şi dorinţa de veşnicie, de infinit.

Înainte de a lua o decizie, „îi punea să se roage pe cei care i se păreau aleşi ai Domnului, pentru ca Dumnezeu să le arate lor voinţa sa, dacă Francisc să meargă prin lume ca să evanghelizeze poporul sau să se retragă într-un loc singuratic pentru rugăciune”, se aminteşte în Legenda perugina. Numărând cele 40 de zile de la Adormirea Maicii Domnului, 15 august, până la sărbătoarea arhanghelului Mihail, 29 septembrie, Francisc hotărăşte să postească pe muntele Verna. Aici are viziunea serafimului răstignit şi primeşte stigmatele. Deja la începutul creştinismului, sfântul Paul declarase: „Am fost răstignit împreună cu Cristos. Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine... eu port în trupul meu stigmatele lui Isus!” (Gal 2,19-20; 6,17).

De opt secole, an de an, vedem şi revedem pagina acestei experienţe franciscane, încercând să-i cuprindem sensul şi valoarea. Stigmatele rămân taina divino-umană a vieţii sfântului Francisc, repartizat de Creator într-un veac al restructurării percepţiei divinului, al înţelegerii evangheliei nu numai în locuri ale elitei creştine din mănăstiri ori spaţii de elaborare a unor subtilităţi intelectuale, ci şi în mijlocul oamenilor simpli, care chiar o trăiau, fără a o etala în fraze şi enunţuri elaborate. Originalitatea lui Francisc constă tocmai în ingeniosul rezumat al curentelor care bântuiau de câteva decenii perimetrul occidental. El realizează o genială sinteză a aspiraţiilor anterioare, reuşind să domolească cu tact contradicţiile şi să se ataşeze total la Biserică. Succesul mesajului franciscan se înscrie în această antrenare a gândirii creştine dinspre laici, cei umili şi neinstruiţi, spre înalta şi elaborata enunţare a mesajului cristic. Astfel, experienţa religioasă care se decanta spre lume din unele mănăstiri s-a intersectat pe traseul vieţii lui Francisc cu religia populară. Transformările societăţii medievale, bunăstarea, slăbirea constrângerilor economice creaseră condiţii pentru evoluţia spiritualităţii.

El îmbină dăruirea apostolică şi răspândirea vestirii Testamentului nou cu ascetismul şi retragerea din lume, fără să renunţe la ascultare, la supunere faţă de autoritatea în materie şi la necesara înţelegere a sărăciei reinterpretate în realitatea vremii, transferate în sfera binelui, nu a lipsei şi a lipsurilor. Totodată, Francisc a demonstrat că rugăciunea putea căpăta o utilitate socială, se putea trăi nu doar în sihăstrie ori în comunităţi restrânse, ci şi concret, în spaţiul public, în piaţă, în lume, în adunări orăşeneşti. El extrage din învăţătura evanghelică episoadele cu abordare directă, deschisă, moralizatoare, adică acele naraţiuni accesibile, fără subtilităţi dogmatice, complexe şi sinuoase.

A izbutit să descopere în sine însuşi paradisul moştenit odată cu viaţa, să recunoască în propria existenţă dimensiunea pământească pătrunsă de ceresc, să descopere ceea ce în secolul al XII-lea se numea „socratism creştin”. El transpune în planul emotivităţii descoperirea tainelor credinţei şi caută desăvârşirea în contemplarea lui Cristos întrupat, în meditaţia la pătimirea Mântuitorului, la sacrificiul sângeros, la răstignirea pe cruce. „Purta înrădăcinată în inimă crucea lui Cristos. Tocmai de aceea stigmatele străluceau pe dinafară în carne, pentru că rădăcina lor se prelungea adânc în inimă”, spune Tommaso da Celano în Vita seconda.

Francisc fuge din lume, evadează, şi totuşi rămâne în mijlocul ei. Renunţă la bogăţie, bani, putere, îşi neagă starea socială, iar după experienţa închisorii din Perugia, refuză orice fel de constrângere. Atinge o performanţă ascetică şi o severitate excesivă faţă de sine, aplicând practica tipică a credinţei populare a Evului Mediu şi fervoarea evanghelică ce l-a precedat cu mai bine de un secol: penitenţe aspre şi sporire a violenţei faţă de propriul trup, din dorinţa de a-l imita pe Cristos care a suferit, chinurile sale, biciuirea, pătimirile, umilirea totală. Demonstrează că sfinţenia intră în domeniul a ceva mai presus de normal, al extraordinarului, devenind accesibilă cu preţul suferinţelor ieşite din comun, achiziţionarea de merite sacre fiind posibilă prin răbdare şi privaţiuni, prin războiul nemilos împotriva trupului, socotit „teren de predilecţie al forţelor răului”.

Sfântul din Assisi înţelege că nevoia noastră de „excepţional”, de bun şi de bine, poate transfera în afară, spre o întrupare în cineva sau ceva a ceea ce avem în noi ca năzuinţă, ca ideal, dând materialitate, fizicitate super-binelui. Iar maturitatea spirituală înţeleasă ca o meditare asupra pătimirii lui Cristos s-a aprins în Francisc ca o dorinţă a conformării şi în exterior, nu doar lăuntric cu Învăţătorul şi cu suferinţa lui, inclusiv cu stigmatele. „Astfel, adevărata iubire a lui Cristos transformase iubitorul în imaginea însăşi a celui iubit”, afirma sfântul Bonaventura da Bagnoregio. Iar alte scrieri mărturisesc: „Purta în sine efigia crucifixului, nu reprezentată în imagini de piatră sau lemn de către un meşter, ci imprimată în trupul său de mâna Dumnezeului celui viu”. Sau: „Văzându-l răstignit pe cruce, simţea o nemăsurată durere şi milă”. Alţi comentatori ai vremii insinuează o subtilitate ştiinţifică: „Nu prin martiriu trupesc, ci prin incendiu mental el trebuia să fie transformat într-o asemănare de netăgăduit cu Cristos răstignit”.

Să simţi durerea divinităţii! Cum să atingi asemenea profunzime? Durerea lui Isus a salvat omenirea. Durerea fiecăruia dintre noi, dar mai curând faptele, pot să ne salveze cel mult pe noi înşine şi, rar, precum în cazul lui Francisc, alte suflete.