Verna, muntele conformării cristice

Printre spațiile privilegiate ale întâlnirii omului cu Dumnezeu, muntele ar putea fi așezat în capul listei, iar Sfânta Scriptură ne relatează nenumărate episoade în acest sens. Există munţi irezistibili, munţi pentru care simţi dorinţa de a escalada, chiar dacă ai mai făcut-o poate de nenumărate ori, munţi care îţi descoperă de fiecare dată o altă nuanţă a frumuseţii infinite a Creatorului. În creierul munţilor, departe de frenezia lumii, s-au retras sihaştrii, s-au construit capiteluri sau mănăstiri. În conventul din Montepaolo, tot pe un munte, sfântul Anton îşi redimensionează relaţia sa cu Dumnezeu, iar pe muntele Verna, seraficul părinte Francisc primeşte darul stigmatelor, în ziua de 17 septembrie 1224, fiind primul creştin din istoria Bisericii despre care se aminteşte că a avut acest privilegiu. Au trecut 800 de ani, iar acest fapt istoric se înscrie în seria evenimentelor ce pregătesc Jubileul Franciscan din anul 1226, anul Transitus-ului (trecerii) sfântului Francisc din această viaţă.

Prin viaţa sa, Francisc a dorit să se conformeze/identifice întru totul Domnului, cerându-i lui Dumnezeu să-l facă să simtă în trupul şi sufletul său durerea pe care însuşi Cristos a simţit-o în timpul pătimirii sale. Rugăciunea i-a fost adresată Dumnezeului Preaînalt, în preajma sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci, retras fiind pentru o perioadă de post pe muntele Verna, în vederea sărbătorii arhanghelului Mihail, faţă de care avea o devoţiune deosebită. Invocaţia i-a fost ascultată şi, printr-o viziune, pe cele şase aripi ale unui serafim, Francisc l-a putut contempla pe Cristos, având mâinile şi picioarele pironite pe cruce. Sfântul Bonaventura ne transmite starea de spirit a Sărăcuţului, spunând că „bucurie şi tristeţe i-au inundat sufletul”, privit fiind de Cristos într-un mod cu totul deosebit şi simţindu-se destinatarul unui dar minunat. S-a simţit transformat într-o icoană vizibilă a Mântuitorului, nu atât prin „martiriul trupului, cât mai ales prin înflăcărarea inimii” (FF 1225). Din acel moment şi până în ziua morţii sale, sfântul Francisc va purta în inima sa o minunată înflăcărare faţă de Cristos, iar pe trupul său semnele minunate ale pătimirii, părând astfel a fi un alter Christus, alt Cristos, prin stigmatele sale. În cântul sfântului Francisc, Dante Alighieri aminteşte momentele importante ale vieţii sale, încercările sale şi evenimentul în care conformitatea sa cu Cristos, sărac şi răstignit, găseşte confirmarea extremă, divină în amprenta stigmatelor: „Ci-având pentru botez prea pătimaş/ pe-acest popor, spre-a face ce-şi propuse/ s-a-ntors s-adape-ausonicul imaş./ Aci-ntre Tibru şi-Arno Crist îi puse/ pe-un aspru stei, sigiliul său din fine/ şi-n carnea sa doi ani pe-acesta-l duse” (103-108).

Stigmatele lui Cristos, imprimate fiind în mâinile, picioarele şi coasta sfântului Francisc, ne amintesc că experienţa suferinţei este inevitabilă în viaţa fiecărui om şi că poate deveni o ocazie de creştere, un itinerariu privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu. La fel ca Mântuitorul, Francisc traversa o perioadă de suferinţă atroce pentru diferite situaţii problematice apărute în cadrul Ordinului, dar nu s-a resemnat. Pe munte, i-a oferit lui Dumnezeu suferinţa sa, cerându-i să-l facă părtaş la suferinţa lui Cristos, o suferinţă care, acceptată în spiritul credinţei, poate conduce la lumină. Cu ocazia morţii seraficului părinte Francisc, ministrul general al Ordinului Franciscan, fratele Elia de Cortona, va trimite o scrisoare tuturor fraţilor, prin care îi înştiinţează despre acest fapt minunat: „Vă vestesc o mare bucurie, o minune cu totul nouă. Nu cu mult timp înainte de moartea sa, fratele şi părintele nostru ni s-a prezentat ca şi cum ar fi fost răstignit, purtând în trupul său cele cinci răni, care sunt cu adevărat stigmatele lui Cristos” (FF 309). Să-i cerem şi noi să ne lăsăm atraşi de iubirea infinită a lui Dumnezeu, căutând acea intimitate cu el prin meditarea pătimirii sale, pentru a purta pe chipul nostru semnele iubirii sale.

Tuturor, pace şi bine!