Credinţa povestită

A existat dintotdeauna o tandră îngemănare între viaţă, credinţă şi adevăr, pe care nicio altă formă de comunicare nu a reuşit să o transmită mai bine decât povestea, această „străveche plăcere universală”, cum a numit-o Jean-Claude Carrière.

În Archaeus, poetul Mihai Eminescu scria, printre altele: „Când auzim trâmbiţa marilor adevăruri, cari se prezintă cu atâta conştiinţă de sine, să zâmbim şi să zicem: Vorbe! vorbe! vorbe! S-ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gândirile noastre cu ale lor... Poate că povestea este partea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele...”.

După secole, profund marcate de raţionalismul iluminist, în care şi în învăţătura creştină s-a considerat a fi mai importante discursul, argumentele şi demonstrarea credinţei decât povestirea ei, asistăm astăzi la o reconsiderare a naraţiunii credinţei, până la urmă, specifică paginilor biblice, ce cuprind marea poveste de iubire dintre Dumnezeu şi omenire. De altfel, primul „crez” pe care-l întâlnim în Sfintele Scripturi este formulat într-o naraţiune: „Să spui înaintea Domnului Dumnezeului tău: «Tatăl meu era un arameu pribeag; a coborât în Egipt cu puţini oameni şi a locuit acolo ca străin. Acolo a devenit un popor mare, puternic şi numeros. Egiptenii ne-au făcut rău, ne-au umilit şi ne-au supus la o sclavie grea. Noi am strigat către Domnul Dumnezeul părinţilor noştri. Domnul ne-a auzit glasul şi a văzut mizeria noastră, truda noastră şi asuprirea noastră. Domnul ne-a scos din Egipt cu mână tare şi cu braţ întins, cu arătări înfricoşătoare, cu semne şi minuni. Ne-a adus în locul acesta şi ne-a dat ţara aceasta, ţară în care curge lapte şi miere” (Dt 26,5-9).

Acest crez-memorial exprimă, în primul rând, calitatea relaţională a credinţei, trăită ca o recunoaştere a existenţei şi intervenţiilor lui Dumnezeu în favoarea poporului său şi care îşi păstrează actualitatea şi contemporaneitatea, în măsura în care rămân vii în memoria personală şi colectivă: „Adu-ţi aminte de zilele din vechime, socoteşte anii, generaţie după generaţie, întreabă-l pe tatăl tău şi îţi va povesti, pe bătrânii tăi şi îţi vor spune” (Dt 32,7). De fapt, amnezia spirituală este una dintre principalele cauze ale necredinţei şi infidelităţii poporului ales: „Ai neglijat Stânca cea care te-a creat, l-ai uitat pe Dumnezeul care te-a născut” (Dt 32,18).

Mântuitorul Cristos, care a crescut în cultura şi tradiţia narativă a Israelului, a folosit, ca nimeni altul, resursa pedagogică a povestirii, pentru a vorbi despre împărăţia lui Dumnezeu şi a transmite oamenilor mesajul său de iubire şi de mântuire: „Şi cu multe parabole ca acestea le vestea cuvântul după cum erau în stare să înţeleagă. Nu le vorbea fără parabole (Mc 4,33-34).

Într-un mesaj din anul 2020, papa Francisc a ţinut să reafirme că „omul este o fiinţă povestioare” şi că, „pentru a nu ne rătăci, avem nevoie să respirăm adevărul istoriilor bune: istorii care să edifice, nu care să distrugă; istorii care să ajute să regăsim rădăcinile şi forţa pentru a merge înainte împreună. În învălmăşeala de voci şi de mesaje care ne înconjoară, avem nevoie de o povestire umană, care să ne vorbească despre noi şi despre frumosul care locuieşte în noi. O povestire care să ştie să privească lumea şi evenimentele cu duioşie; care să relateze faptul că suntem parte a unui ţesut viu”.

Fiecare persoană este purtătoarea unei poveşti, dar bătrânii sunt, de regulă, cei mai buni povestitori. O bucurie pe care le-o putem face atât lor, cât şi nouă, este aceea de a-i căuta şi asculta, pentru că, prin poveştile lor, ne pot inspira, încuraja, vindeca sau orienta şi pe noi, ţinând la distanţă, măcar pentru o vreme, uitarea, necredinţa şi moartea.