Despre recunoștință și rod

Pentru vindecarea sa, căci a fost curățat, samariteanul a adus mulțumire; motiv pentru care însuși Domnul l-a lăudat, spunând: „Oare nu s-au curățat zece?”. Întreabă unde sunt cei nerecunoscători, ca și cum ar fi fost necunoscători.

Acest fapt ne învață să aducem mulțumire Domnului pentru darurile rânduite și primite. Dacă sărmanul Iob a binecuvântat numele Domnului și i-a adus mulțumire în mijlocul încercărilor sale, cu mult mai mult ar trebui să-i aducem noi mulțumire Domnului pentru darurile primite. Regele Ezechia, pentru că după biruința sa în luptă n-a înălțat cântarea de mulțumire Domnului, a fost lovit de boală (cf. 2Reg 20,1 și urm.). Citim, bunăoară, cum Maria, sora lui Moise, împreună cu Debora și Iudita au înălțat cântarea de mulțumire Domnului pentru victoriile purtate împotriva vrăjmașilor. Din toate acestea putem învăța cum să înălțăm cântarea noastră de laudă și să-i aducem mulțumire lui Dumnezeu, dătătorul oricărui bine.

Ia aminte că în acest loc al evangheliei sunt conturate trei cuvinte cu adevărat importante: unul singur, samaritean și străin: în aceste cuvinte sunt semnalate trei virtuți. Unul singur arată armonia unității; samaritean arată folosul smereniei; străin arată știința de a fi recunoscător chiar și în situațiile apăsătoare ale sărăciei. Acestor trei cuvinte le corespund cele trei cuvinte ale Domnului: ridică-te, mergi, credința ta te-a mântuit. Ridică-te căci ești unul singur; mergi căci ești samaritean; credința ta te-a mântuit căci ești străin.

Cine trăiește în unitate și în armonie se ridică să săvârșească lucrarea cea bună. Cine se sprijină în practicarea smereniei merge liniștit și fără teamă oriunde. Cine asemenea unui străin în această lume se înveșmântează cu semnul sărăciei, credința în Isus Cristos, care a fost sărac și străin, îl va mântui.

Acest loc al evangheliei se aseamănă cu un alt loc, unde ni se spune: „În schimb, rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoința, fidelitatea, blândețea, cumpătarea (Gal 5,22-23).

Bagă de seamă că virtutea răbdării se arată în trei chipuri: îndurând unele de la Dumnezeu, cum ar fi pedepsele; unele de la vrăjmaș, cum ar fi ispitirile; altele de la semeni, cum ar fi urgisirile, pagubele și insultele; în toate aceste împrejurări suntem îndemnați să fim foarte atenți și să nu ne plângem în mod nesăbuit pentru pedepsele și nenorocirile îngăduite de Creator, ca nu cumva să încuviințăm și să fim duși la păcat și să ne dovedim de partea celui rău.

Ferice de cel care aduce asemenea roade! Fericit acel suflet care se hrănește cu asemenea poame! Nu vei avea parte de așa roade dacă nu te vei întoarce asemenea samariteanului și străinului, dacă nu te vei arunca cu fața la pământ și dacă nu îi vei aduce mulțumire. Căci dacă vei face întocmai, ți se va spune negreșit: „Ridică-te, mergi în pace, credința ta te-a mântuit”.

Predicile Sfântului Anton de Padova, Duminica a XIV-a după Rusalii, III,17-18

Moștenită (genetic) sau deprinsă în familie, învățată pe băncile școlii sau notată conștiincios la examenul vieții, recunoștința este, cumva, o apreciere a faptului că binele se întâmplă. Uneori chiar în moduri misterioase. Iar tu ești în măsură să-i pătrunzi sensul, să-i intuiești potențialul.

E drept, recunoștința e percepută, într-un reflex comun, ca o datorie întemeiată pe logica reciprocității. Conștientizezi un beneficiu primit și te revanșezi pe măsură printr-o atitudine recunoscătoare. Adică, primești, dar oarecum te simți îndatorat până ce îți onorezi creditul acordat. Mai mult, îmi e dat să aud adesea, în varii împrejurări, o anexă verbală rostită cu smerenie seducătoare: orice mulțumire e o nouă cerere. Gratitudinea riscă cumva să se confunde cu o simplă tranzacție, cu anumite facilități mutuale. Un schimb obișnuit, cu nimic diferit de un acord, mai mult sau mai puțin, mercantil. Ar fi prea puțin.

Recunoștința presupune, pe lângă (re)cunoașterea unor beneficii prețioase sau mărunte ale vieții, faptul că Dumnezeu e prezent în apropierea ta și că cineva îți vrea binele fără rest. Și că tocmai propria recunoștință îi face act de prezență și de lucrare. Sesizarea și cunoașterea binelui, de altfel, e rădăcina mulțumirii.

E drept, multe studii afirmă că recunoștința nu e doar un construct social sau cultural. Este o unealtă care te pune în conexiune cu ceva mai măreț și categoric favorabil. Înseamnă să ai obișnuința în a aprecia, în ciuda vulnerabilității, toate aspectele vieții ca pe un dat al împlinirii definitive. Fără îndoială, gratitudinea înseamnă să vezi viața mereu într-o aură trandafirie, în ciuda disconfortului și provocărilor zilnice, să ai mereu o stare emoțională pozitivă, conștient fiind, așa cum recomanda sfântul Anton, că ai de partea ta unitatea și armonia lăuntrică, răbdarea și umilința. Altminteri, absolut necesare creșterii autentice.

Recunoștința, după cum tot sfântul Anton subliniază, te așază sub cupola atâtor nemeritate virtuți/ roade lăuntrice. Recunoștința exersată temeinic te învrednicește, ca atare, cu prisos de iubire, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, bunăvoință, fidelitate, blândețe, cumpătare.

Recunoștința, așadar, nu este doar o potențială datorie sau cuvenită revanșă morală, ci și o reală și necesară virtute. Poate că un supermarket, o stradă, un tren, un stadion în care am spune mai des „mulțumesc” și „cu plăcere” n-ar fi neapărat locuri în care problemele presante s-ar rezolva ca prin minune, dar ar fi un prim pas necesar în recunoașterea dependenței de celălalt. Căci, în fond, una dintre marile lecții ale vieții e tocmai când cineva îți vrea binele.