Noadia

Recunoaşterea voinţei lui Dumnezeu în timpuri tulburi cere o credinţă puternică şi un discernământ serios. Uşor putem cădea în capcana de a considera că aspiraţiile proprii provin de la Dumnezeu, când, de fapt, ele sunt consecinţa intereselor personale. În Biblie, care ne învaţă arta discernământului, găsim relativ multe situaţii de acest fel. Una dintre perioadele obscure are istoriei biblice este cea care urmează exilului din Babilon, încheiat în anul 538 î.Cr., prin aşa-anumitul „edict al lui Cirus”, care le permite evreilor (şi nu numai lor) reîntoarcerea în patrie.

După mărturia cărţilor lui Esdra şi Nehemia, revenirea nu a fost deloc uşoară. Nehemia, fost paharnic al regelui persan Artaxerxes I, simţindu-se inspirat de Dumnezeu, primeşte permisiunea de a se întoarce la Ierusalim pentru a-i construi zidurile aflate încă în ruină. Paradoxal, în calitate de guvernator al Iudeii, îi opun rezistenţă nu numai vecinii „neprietenoşi”, ci şi unii iudei de vază, în fruntea cărora se află profetesa Noadia (cf. Neh 6,14). Surprinzător sau ironic, numele înseamnă „cel/cea cărui Domnul i se revelează”.

Aşadar, cui i s-a revelat Domnul cu adevărat? Lui Nehemia sau lui Noadia? Cartea lui Nehemia, care se prezintă ca o culegere de „memorii” ale celui căruia i se atribuie reclădirea Ierusalimului, dă evident dreptate protagonistului principal. În schimb, Noadia va rămâne în memoria colectivă ca o profetesă falsă, deşi nici Nehemia nu o descrie cu acest termen.

Prezenţa sa este totuşi semnificativă. În perioada de după exil, instituţia profetică în Israel tinde să apună; Cartea întâi a Macabeilor (9,27) afirmă că profeţia a încetat după exil, iar tradiţia rabinică susţine că rolul profeţilor a fost preluat de înţelepţi, primul fiind chiar Nehemia. Dacă în timpul reconstruirii templului (inaugurat în anul 515 î.Cr.) activau profeţii Aggeu şi Zaharia, în perioada reconstruirii zidurilor Ierusalimului (terminate probabil în anul 444 î.Cr.), Noadia şi Şemaia sunt singurele nume de profeţi menţionate, dar cu siguranţă Noadia este liderul lor, de care Nehemia se teme, de vreme ce se roagă lui Dumnezeu „să-şi amintească” (pare mai degrabă o imprecaţie) de încercarea lor de a-l intimida. Nu întâmplător, în traducerea Septuagintei, Noadia este un nume bărbătesc. De fapt, şi Cartea lui Esdra (8,33) aminteşte de un levit numit Noadia, fiul lui Binui.

Noadia are de partea sa argumente care o îndreptăţesc să se împotrivească intenţiei lui Nehemia. Spre deosebire de acesta, care era o autoritate politică, ea are o responsabilitate religioasă recunoscută ca superioară celorlalte. De asemenea, ea poate considera că zidurile nu sunt făcute doar pentru a apăra, ci şi pentru a-i ţine pe cei nedoriţi afară; Nehemia va duce, de altfel, o politică de excludere, cerând, de exemplu, bărbaţilor să-şi repudieze soţiile de origine neisraelită. Profetul Zaharia (2,3-5) anunţase că Ierusalimul va fi un oraş fără ziduri, deoarece însuşi Dumnezeu va fi zidul său, care le va permite tuturor popoarelor să intre în cetatea sfântă, idee pe care o întâlnim şi în ultima parte a Cărţii profetului Isaia.

Pe de altă parte, Nehemia este convins că împlineşte voinţa lui Dumnezeu, fără să pretindă a vorbi în numele lui. Argumentele sale sunt generozitatea gratuită, pentru că nu primeşte salariu sau alt beneficiu din munca depusă (cf. Neh 5,14), şi dreptatea faţă de cei săraci, cărora le şterge datoriile şi le înapoiază pământurile sau bunurile pierdute în urma îndatoririi faţă de cei bogaţi (cf. Neh 5,11).

Mesajul textului biblic nu se referă la cine dintre cei doi are dreptate sau care este mai inspirat, ci apreciază că, în ciuda greşelilor, cel care exercită caritatea cu credinţă, slujind în mod dezinteresat, împlineşte cu înţelepciune voinţa lui Dumnezeu.