Despre curiozitate (II)

Pe lângă latura negativă şi peiorativă a curiozităţii la autorii păgâni, preluată în mare parte de scriitorii creştini, pentru care curiositas humana este legată fundamental de noţiunea de păcat, putem vorbi şi despre o viziune pozitivă a curiozităţii tocmai la scriitorii creştini care vedeau în curiositas nimic altceva decât studium explorandi laudabile. Tertulian nu se sfieşte să-l numească pe Irineu curiosissimus exploratory, iar în De anima, 58, 9, autorul invocă „cerinţele unei curiozităţi juste şi necesare”. Cât despre condamnarea curiozităţii la Tertulian ce să spunem? Este celebru locul din De praescriptione haereticorum: „Întrucât se aseamănă Atena cu Ierusalimul, Academia cu Biserica, ereticii cu creştinii? […]. Noi însă nu mai avem nevoie de curiozitate (nobis curiositate) după Cristos şi nici de cercetare în afară de Evanghelie”. Mai adaug că, la începutul tratatului De testimonio animae, Tertulian aminteşte despre magna curiositate („marea curiozitate”) şi curiositatis labor („efortul curiozităţii”). În fine, Tertulian pare a stabili o adevărată regula fidei când spune: „Este mai bine să nu ştii, decât să ştii ceea ce nu trebuie, de vreme ce ştii ceea ce trebuie”, şi atunci creştinul îşi poate revărsa şi manifesta toată pasiunea pentru curiozitate. Însă o rezervă există, încât chiar şi în acest context, termenul curiositas, flancat de libido şi de verbul effundere este fundamental peiorativ, ceea ce limitează în fapt libertatea credincioşilor şi îi îndeamnă să renunţe mai degrabă la această curiozitate decât să-şi compromită credinţa care nu trebuie confundată cu ştiinţa teologului, ştiinţă care nu este un instrument al mântuirii. Regula spune: „Credinţa ta te-a mântuit” (Lc 18,42), şi nu iscusinţa în ale Scripturii.

Lactantius, cu un limbaj oarecum asemănător, dar nu la fel de radical, punctează în Divinae institutiones, II, 8, 70: „Acele lucruri care aparţin curiozităţii şi dorinţei profane le-a ascuns Dumnezeu, pentru ca acestea să fie secrete. De ce, atunci, cercetezi lucruri pe care nu le poţi cunoaşte, iar dacă le-ai cunoaşte, oricum nu ai fi mai fericit. Este o înţelepciune desăvârşită în om, dacă ştie că există un singur Dumnezeu şi că toate lucrurile au fost făcute de el”.

Augustin va spune că fiecare suflet neînvăţat este curios şi că oricine nu posedă adevărul evanghelic pur (scientia) este în mod natural înclinat să caute o pseudoştiinţă în afara ştiinţei celei adevărate, de unde şi îndemnul: „Să-l ascultăm pe magistru, suntem educaţi, nu curioşi!”. În ceea ce îl priveşte pe Augustin, acesta îl urmează pe Seneca (De otio), pentru care „natura ne-a înzestrat cu o fire curioasă” şi stelele „ne silesc să devenim curioşi” şi preocupaţi. Oricum, o excesivă dorinţă de cunoaştere nu este altceva decât o formă de exces, iar Seneca conchide în De ira: „Nu vrei să fii irascibil? Nu fi curios. Cel care cercetează ce s-a spus împotriva sa, cine scoate la lumină vorbele răutăcioase, chiar dacă s-au spus în secret, îşi găseşte singur neliniştea”. Ergo: tot ce este în exces este nesănătos.

Augustin este de acord cu ce spune Seneca: „Să vrei să cunoşti mai multe decât e necesar este o formă de necumpătare”. Augustin este prudent şi ar putea să enumere „cât de multe sunt neînsemnatele fleacuri demne de dispreţ prin care ne ispiteşte zi de zi curiozitatea”. Spune aceasta în Confesiuni, după cum se întreabă în De vera religione: oare ce altceva urmăreşte curiozitatea, „dacă nu bucuria rezultată din cunoaşterea lucrurilor”. Iar mai apoi: „Ce doreşte curiozitatea, dacă nu cunoaşterea?”. Curiozitatea îl îndeamnă pe Augustin la călătorii (Augustin ştie bine că o călătorie presupune trei lucruri: să ieşim, să mergem, să intrăm), observaţii, aventuri. Confesiunile, X, VIII, 15 probează lucrul acesta. Ideea este mai veche; o aminteşte inclusiv Tertulian, atunci când vorbeşte despre împăratul Hadrian. „Cercetător al tuturor curiozităţilor” şi al celorlalte lucruri ieşite din comun, curiozitatea de acest fel este dezinteresată, nu ca cea a modernului, care vrea să sfârşească în legi, în reguli, în metodă. Vorbim pentru vremea lui Augustin de un colecţionar, şi nu de un om de ştiinţă.