Isus și “semnele” sale

Prin intermediul simbolului, dimensiune tipică a limbajului religios, de la o semnificație contingentă se trece spre un sens superior și etern. În persoana lui Isus Cristos se întâlnesc inseparabil, cum spune Sfântul Ioan în Prologul său, „sarx”-ul uman și „Logos”-ul divin, sau carnea și Cuvântul, istoria și eternitatea, spațiul și infinitul, contingența și absolutul.

La lumina principiului de unitate specific simbolului (“syn-ballein”, în greacă înseamnă “a pune împreună”) și privilegiat de către Biblie, putem spune că însuși Isus Cristos este Simbolul suprem.

Înțelegem astfel, de ce evanghelistul Ioan atunci când trebuie să definească “minunile” lui Cristos le denumește “semne” și nu „miracole”. De fapt, miracolele nu sunt simple acțiuni taumaturgice și nici acte spectaculoase. Ele implică o intervenție fizică ce vindecă bolile și eliberează de rău, dar acele evenimente devin simboluri ale mântuirii depline oferită de Isus, reprezintă “semne” ale inaugurării Împărăției lui Dumnezeu în lume.

Pe lângă mâinile sale care vindecă și mântuiesc, evangheliile fac referință și la buzele sale care vorbesc. Limbajul lui Isus este pur simbolic, după cum atestă folosirea sistematică a parabolei, care în realitate este un simbol povestit. Potrivit Psalmilor, aceiași realitate creată este purtătoarea mesajului divin și o revelație care sălășluiește în creație: “Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu și firmamentul vestește lucrarea mâinilor sale” (Ps 19, 2).

Suntem, așadar, în prezența unei calități simbolice inerentă creației, și tocmai acest lucru este descoperit și exprimat de Isus. În limbajul său, Cristos pleacă de la realitatea cotidiană, întrucât aceasta are capacitatea de a ne revela Împărăția lui Dumnezeu: „Împărăția cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat sămânță bună în ogorul său” (Lc 13, 24).

Pe de o parte nu trebuie să ne oprim la simpla povestire care ne-ar oferi doar un conținut informativ, pe de altă parte nu putem ignora punctul de plecare imaginându-ne că este vorba de un “înveliș” care odată îndepărtat dispunem de o teză teologică clară.