Dezgustul față de rugăciune

Mulți dintre marii sfinți care au trăit de-a lungul veacurilor au definit rugăciunea ca fiind hrana sufletului, și cred că au mare dreptate. Avem nevoie de rugăciune ca de aer, ca de mâncare, ca de apă, pentru ca să trăim, nu numai sufletește, dar chiar și trupește. Este evident, că omul poate „trăi” și fără rugăciune, dar, sincer, aia nu poate fi numită viață deplină, îmbelșugată, pentru că lipsește duhul, iar unde aceste lipsește, viața este searbădă, fără gust autentic.

Rugăciunea nu o facem pentru că este poruncă de la Apostol, ca atunci când a spus: „rugați-vă fără încetare” (1Tes 5, 17; Ef 6, 18), nici pentru ca să-i mulțumim sau să-i cerem Domnului cele necesare pentru viața noastră, ci pentru a intra într-un dialog cu Tatăl și Părintele nostru, cu Domnul Dumnezeu, cu Sf. Fecioară Maria, cu sfinții. Iar aici trebuie să fim atenți, ca rugăciunea să nu cumva să se transforme dintr-un dialog într-un frumos monolog. Ce este monologul? Este o situație în care un personaj, fiind singur pe scenă, își exprimă cu glas tare gândurile. Acum, să ne analizăm noi, dacă nu cumva, de multe ori în viață, în loc să fi intrat într-un dialog cu Dumnezeu atunci când ne-am rugat, de fapt, am făcut un monolog, prezentându-i lui Dumnezeu toate bucuriile și necazurile vieții, nelăsând loc interlocutorului nostru nici un răgaz să ne răspundă. E ca atunci când, trebuind să atragem atenția unui copil pentru un rău făcut, l-am chemat, iar acesta, drept în fața noastră și tremurând din toate încheieturile, ne-a ascultat cu lacrimi în ochi toate reproșurile noastre, fără nici măcar să poată schița vreun gest de răspuns, evident, pentru că nu i-am permis să deschidă gura. În schimb, dialogul reclamă și solicită ca ambii interlocutori să se alterneze în discuție, ceea ce, din puțina mea experiență, rar are loc în cadrul actului numit rugăciune, așa cum am învățat noi să ne rugăm.

Iar aici venim la motivul acestui titlu: dezgustul în rugăciune. Ne rugăm de ani de zile; spunem rugăciuni cu nemiluita, le înmulțim în timpurile mai speciale ale anului liturgic, adică în Postul Mare și în Advent, și atunci când toți și toate sunt parcă împotriva noastră, iar pe Dumnezeu îl simțim ca un mut, ba chiar ca marele mut, ca o statuie de ghips, care nu poate asculta, chiar de-ar face o minune. La un moment dat, mai ales dacă vedem că nimic nu se împlinește din ceea ce cerem, intervine o boală sufletească, grea, pe care o numim cu toții dezgust. Nu mai avem nici un chef să-i spunem nici măcar un sfert de Slavă Tatălui. Gustul rugăciunii, dacă a existat vreodată a dispărut; și ne simțim goi și disperați, iar acest lucru se întâmplă mai ales pentru că ceea ce am făcut până atunci a fost un monolog frumos, dar tot monolog, în nici un caz dialog.

Ce e de făcut? Să-i mulțumim Domnului că, în sfârșit, ne-a deschis ochii, și să purcedem la o rugăciune adevărată, adică să-i facem spațiu interlocutorului nostru, fie el Dumnezeu, Maica Domnului sau vreun sfânt. Iar acest lucru îl putem face foarte ușor: după ce spunem rugăciunile noastre, să tăcem, măcar jumătatea din timpul cât am vorbit noi. Să tăcem și să ascultăm vocea suavă a Domnului, iar el cu siguranță ne va răspunde. Să fim siguri că aceeași tăcere a noastră este rugăciune. Nu cum facem noi: ne așezăm frumos, spunem toate formulele, ne ridicăm și plecăm repede la treburile noastre, lăsându-l pe Domnul cu gura căscată, fără nici măcar să-i strângem mâna la plecare. Așa cum cu un om cu care am vorbit? Nu cred! Dumnezeu nu-i bandă de casetofon (sau CD, ca să fim mai actuali!), la care mergem să înregistrăm cererile noastre. L-am întrebat măcar odată cum se simte?, dacă mai poate? Dezgustul va dispărea dacă vom începe să-l tratăm pe Dumnezeu ca Dumnezeu, și nu ca un depozit de cereri și mulțumiri. Vom simți repede gust și chiar plăcere, foc și bucurie, și vom lăsa toate pentru a-l întâlni pe Domnul Dumnezeu.

Să ne punem în situația lui! Ce ne-am face și cum ne-am comporta dacă ar veni la noi numai când luăm salariul sau pensia, ca să ne ceară partea lui de moștenire? Cum ne-am simți dacă ar veni oamenii la noi, și nici măcar nu și-ar ridica privirea să ne vadă ochii? Cum ne-am simți dacă ar veni oamenii la noi și, după ce și-au prezentat cererile (și alea cu aroganță!, că doar ești Dumnezeu, nu!), ar pleca fără măcar să ne salute?    

În acea tăcere, cred că am putea să-l auzim pe Dumnezeu cum se roagă de noi; poate îl vom auzi cum ne mulțumește și cum își prezintă cererile pentru necazurile sale, cerându-ne să-i împrumutăm ființa noastră, pentru a-și face cunoscută dragostea față de umanitate. Aceasta cred că se numește rugăciune, când El mă ascultă, dar îl ascult și eu, și îi permit să-mi spună ce vrea El, nu ce vreau să aud eu.