Sfântul Anton, crin ales al Ordinului Serafic

Ne-am obişnuit deja, dragi cititori, ca în paginile acestei publicaţii să transpunem argumente specific franciscane şi să prezentăm modele de sfinţi ce au ales să îl urmeze pe Cristos după exemplul sfântului Francisc, printre care excelează sfântul Anton, crin ales al Ordinului Serafic. Maeştri ai cuvântului, dar mai ales mărturisitori prin faptele vieţii lor, sfinţii au acea capacitate contagioasă de a transmite şi altora dorinţa de desăvârşire, pentru ca idealul de sfinţenie să devină expresie concretă a trăirii vieţii de fiecare zi. Padova este oraşul asociat sfântului Anton, tot la fel cum Assisi este asociat imediat sfântului Francisc, „Sărăcuţul” ce a suscitat admiraţia multora din timpul său, dar a cărui carismă a devenit izvor de sfinţenie pe parcursul celor opt secole de la aprobarea Regulii de papa Onoriu al III-lea. Este un eveniment special, cel aprobării Regulii fraţilor minori, pe care întreaga familie franciscană intenţionează să îl celebreze într-un mod deosebit. De altminteri, în acest trieniu (1223-1226) ce anticipă centenarul franciscan al morţii sfântului Francisc vor fi reevocate evenimentele de referinţă din viaţa „Sărăcuţului din Assisi”, devenite paradigmatice pentru spiritualitatea franciscană.

Dar şi sfântul Anton a contribuit în mod semnificativ la dezvoltarea spiritualităţii franciscane, mai ales datorită harurilor cu care a fost înzestrat, a unei inteligenţe sclipitoare, a echilibrului, a zelului apostolic sau a fervorii mistice, cum avea să scrie papa Benedict al XVI-lea; iar virtuţile enumerate pot fi exemplificate prin diferite episoade pe care tradiţia, dar şi biografiile, ni le transmit. Şi în jurul sfântului Anton s-au adunat ucenici ce au dorit să se lase călăuziţi de cuvântul şi exemplul său, pentru a urma idealul desăvârşirii creştine. E suficient să ne amintim de fericitul Luca Belludi, al cărui mormânt se află tot în aceeaşi bazilică din Padova, sau de fericita Elena Enselmini, fiica spirituală a Sfântului, înmormântată în sanctuarul antonian din Arcella, locul în care fratele Anton a trecut din această lume, la 13 iunie 1231.

Assisi şi Padova, oraşele de care se leagă numele acestor doi mari sfinţi ai Bisericii, sunt nelipsite de pe harta propunerilor de pelerinaje din întreaga lume. Francisc şi Anton sunt doi sfinţi care continuă să renască în multe inimi dorinţa de sfinţenie. La Assisi, cu puţini ani în urmă, a fost beatificat Carlo Acutis, un adolescent îndrăgostit de sfânta Euharistie şi devotat „Sărăcuţului din Assisi”; iar la Padova, la 16 octombrie 1983, sfântul Ioan Paul al II-lea îl declara sfânt pe Leopoldo Mandic, un frate franciscan capucin, sărbătorit la 12 mai, un prizonier al confesionalului, asemenea confratelui său din Pietrelcina, sfântul Padre Pio. Sfântul Leopoldo Mandic obişnuia să treacă săptămânal la bazilica „Sfântului minunilor”, spovedea fraţii din acest convent şi celebra sfânta Liturghie. Era foarte iubit la Padova. În 1923, ministrul provincial a decis să îl transfere. La insistenţele credincioşilor, episcopul de Padova, Mons. Elia Dalla Costa, a adresat o scrisoare părintelui Odorico da Pordenone, cerându-i marea favoare de a-l readuce pe părintele Leopoldo în Padova, deoarece plecarea sa a suscitat multă amărăciune printre preoţi şi credincioşi. Intervenţia episcopului s-a dovedit a fi eficientă, căci ministrul provincial reuşeşte să îl convingă pe părintele Leopoldo să se întoarcă, printr-o scrisoare de obedienţă păstrată în arhivele provinciei. Printre altele, îi scrie: „Sunteţi dorit la Padova. Nimic nou în aşa ceva; dar şi sfântul Anton dorea să le predice necredincioşilor, dar adierea Domnului i-a condus nava pe ţărmurile noastre. Se vede că Sfântul te doreşte aproape de el; acceptă, aşadar, voinţa Domnului şi întoarce-te la cuibul tău”.

Fie ca sfinţii pe care i-am amintit în aceste rânduri să ne mijlocească harul de a ne apropia cât mai mult de Domnul, răspunzând chemării sale la sfinţenie!

Tuturor, pace şi bine!