Edificiu

La început a fost „fereastra”. I se spunea, bineînţeles, Windows şi i-a adus inventatorului o avere imensă şi multă putere. Era fereastra spre o lume virtuală ce îşi trăia zorii undeva prin 1985. De atunci, uşor-uşor, multe alte ferestre au apărut. Sunt sisteme de operare, coloana vertebrală a unei realităţi digitale, azi omniprezentă. Apoi, lumea s-a umplut de „ferestre”: mai performante, mai interactive, mai intuitive, mai simple, mai personalizate... O fereastră este făcută ca să intre lumina, ca să poţi înţelege realitatea, să poţi trăi, la urma urmei. Transparenţa ei îţi permite să priveşti afară, dar şi să te expui privirilor.

După aceea au apărut zidurile. E vorba de reţele sociale: Facebook, Instagram, TikTok, LinkedIn etc., care pun la dispoziţia aderenţilor „un perete”. Neştiind care este traducerea mai potrivită, le spunem profiluri. E un fel de identitate virtuală, construită, afişată, mai mult sau mai puţin asumată în lumea virtuală. Acolo spunem ce vrem, ce credem că e bine, ce ne pasionează, ce ne preocupă, ce ne deranjează. Putem, de asemenea, să judecăm, să denigrăm. E simplu, iar consecinţele sunt minime. Însă zidul nu este material, empiric, ci doar imaginar, ideatic, maleabil şi uşor de transportat. Apoi a început o competiţie, o luptă pentru a câştiga atenţia societăţii: care profil, care perete e mai relevant, care spune adevărul, care e mai inteligent, creativ, mai influent, care e mai seducător, care face mai mulţi bani. Construite din emoţii şi opinii, informaţii şi prejudecăţi, culori şi lumini, profilurile cer ingeniozitate, nu atât transpiraţie. Câteva click-uri sunt de ajuns. Parafrazând un jurnalist, am putea spune că exist azi doar dacă am followers per net.

Ce fel de edificiu vrea omenirea şi poate să construiască? Care este proiectul care întrupează speranţele noastre? Orice epocă istorică şi orice spaţiu geografic a fost animat de un astfel de proiect. Ni se pare că orice edificiu uman este foarte fragil azi. Clima, epidemiile, crizele demografice, războiul şi, mai ales, avariţia pot să năruiască totul în câteva momente. Securitatea, bunăstarea, pacea, solidaritatea – toate năzuinţe nobile ale omului – atârnă de un fir subţire. Trăim în secolul vitezei. Totul e rapid, până şi distrugerea. Or, tocmai asta ne sperie. Edificiul omenirii noastre se clatină. E un castel de hârtie. Întrebarea care se naşte este aceasta: atunci, din ce e construit edificiul social? Sau, revenind la cele de mai sus, ce pereţi şi ce ferestre folosim pentru a da formă şi consistenţă speranţelor noastre?

Cu mult timp în urmă, creştinii au inventat un alt tip de fereastră. I se spune vitraliu. Decora cu multă delicateţe şi minuţiozitate lăcaşurile de cult. Ele erau ca o coloană vertebrală, dezvăluiau „un sistem de operare” al existenţei creştine ce are la mijloc eternitatea. Aceasta te priveşte şi se lasă întrevăzută prin culorile vitraliului. Evident, în edificiul creştin există şi ziduri; unul cu precădere important care spune identitatea noastră: iconostasul. Acest perete de icoane aminteşte anacronic un profil din reţelele sociale. Afişează ceea ce iubim şi ceea ce este important pentru noi. Este prezent explicit în arhitectura bizantină. A fost redus la esenţial, în arhitectura sacră occidentală, prin crucea aşezată în biserici pe altar ori deasupra lui. Peretele acesta ne defineşte, deoarece spune că suntem copiii lui Dumnezeu, care se bucură deja de prezenţa lui, dar aşteptă ca uşa să ni se deschidă pentru o comuniune deplină. Profilul este făcut din istoria sfântă a lui Dumnezeu cu omul; una lungă, care a traversat momente dificile, dar care este presărată cu multe minuni. Ne îndeamnă să rămânem încrezători şi umili în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu. Acest perete e încă acolo, neclintit în esenţa sa. Sunt poate nemulţumit că nu pot să îl înlătur, că nu pot să dispun după bunul meu plac de spaţiul sacru, de istoria sfântă, să fac din Biserică o chestie mai convenabilă, care ar aduce mai multe like-uri, o dulcegărie pe placul tuturor: „o nouă reţea socială”. Suntem mici în faţa acestui zid, neputincioşi, însă suntem iubiţi şi priviţi cu bunăvoinţă de pe cruce, din ochii sfinţilor, care sunt mai mult decât amicii noştri virtuali. Să ne speriem nu este cazul! Ne amintim însă că ceva mai mare, mai puternic, în acelaşi timp misterios şi intim, este prezent la temelia lumii. Dumnezeu vrea să realizeze un edificiu extraordinar cu omenirea. Nu este loc de teamă, ci de multe like-uri.

Prin bunăvoinţa lui suntem liberi să alegem ce edificiu să construim cu vieţile noastre, cu omenirea noastră, ce pereţi şi ce ferestre să folosim. Tocmai această libertate este de asumat şi apărat în faţa seducţiilor comerciale şi a manipulărilor ideologice. S-a întâmplat de multe ori ca oamenii să construiască un edificiu al lor, după planurile lor, cu gândul că forţa lor este suficientă, că nu există bariere în faţa voinţei. Primul asemenea proiect, Babel, a condus însă la haos, neînţelegere, rătăcire, diviziune şi rivalitate. Mi se pare mie ori edificiul nostru de azi, la realizarea căruia cu toţii punem un pic umărul, pare minunat în versiunea sa virtuală. În realitate însă anunţă prea mult haos, neînţelegere, diviziune, descurajare, angoasă...

Ar fi necesar poate să revedem proiectul sau materia primă, sau sistemul de operare. E necesar să punem existenţa noastră în mode Duhul Sfânt. De la el vine lumina adevărată care ne permite să privim şi să înţelegem realitatea în pozitivitatea ei. Este un software care nu se teme de viruşi. Dimpotrivă, viruşii se tem de el. Sfânta Fecioară ne confirmă acesta, căci existenţa ei a fost o neîntreruptă vieţuire la umbra Duhului Sfânt.