Benedict, prietenul lui Isus

În ultima zi a anului 2022, papa emerit Benedict al XVI-lea a pășit peste pragul veșniciei. Potrivit mărturiilor celor apropiați, ultimele sale cuvinte au fost: „Doamne, te iubesc!” Expresia ne amintește de scena din Evanghelia după Ioan, în care Domnul înviat, luându-l deoparte pe ucenicul său Petru, evident stânjenit de prezența Învățătorului său pe care îl renegase în timpul pătimirii sale, îl întreabă de trei ori: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?” El i-a zis: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc” (In 21,15-17).

Puțini teologi au reușit să explice atât de clar și convingător, cum a reușit Joseph Ratzinger, că adevărata credință, cea care ne introduce deja de pe acest pământ în viața viața veșnică, este un eveniment relațional. În enciclica despre iubire, Deus caritas est, a formulat astfel acest adevăr: „La începutul faptului de a fi creştin nu se găseşte o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieţii un orizont nou şi totodată orientarea ei decisivă”.

Ei bine, persoana care, potrivit papei emerit, are puterea să dea vieții unui om un orizont nou și tototdată orientarea ei decisivă, este Isus Cristos, de unde și străduința lui de a construi o relație cât mai strânsă cu Fiul lui Dumnezeu. I-a plăcut mereu să vorbească despre prietenia cu Cristos și să o propună tuturor, ca accesibilă și posibilă. Poate că de aceea a și preferat să se adreseze mereu celorlalți cu apelativul de „prieten”. În aceeași enciclică despre iubire – probabil adevăratul său testament spiritual – făcea următoarea precizare: „Lucrul acesta nu se poate realiza decât pornind de la întâlnirea intimă cu Dumnezeu, o întâlnire care a devenit comuniune de voinţă ajungând să atingă şi sentimentul. Atunci învăţ să privesc cealaltă persoană nu doar cu ochii şi sentimentele mele, ci în perspectiva lui Isus Cristos. Prietenul său este prietenul meu”.

Într-o altă capodoperă pe care ne-a lăsat-o, trilogia despre Isus din Nazaret, se destăinuia: „Cartea aceasta despre Isus..., este rezultatul unui drum interior pe care îl parcurg de foarte multă vreme... Prietenia interioară cu Isus, singura relevantă, în ultimă instanță, tinde să devină un concept lipsit de conținut”.

Credibilitatea credinței sale vii, bazată pe o reală legătură de iubire cu Cristos s-a datorat și faptului că ea a reușit să-l însoțească și să reziste atât în fața falimentului personal pe care-l poate sugera demisia cuiva dintr-o funcție, fie ea și cea de Episcop al Romei, cât și în fața falimentului existențial al tuturor în fața morții. A fost convins că „numai relația cu cel care este el însuși Viața, poate să susțină și viața mea dincolo de apele morții, poate să mă conducă viu prin ele” (Introducere în creștinism). În ultima scrisoare, datată la 06 februarie 2022, scria cu aceeași luciditate: „Faptul de a fi creștin îmi dă cunoașterea, ba mai mult, prietenia cu judecătorul vieții mele și îmi permite să trec cu încredere prin ușa întunecată a morții. În această privință, îmi amintesc în mod constant de ceea ce povestește apostolul Ioan la începutul Cărții Apocalipsei: îl vede pe Fiul Omului în toată măreția sa și cade ca mort. Dar el, punându-și mâna dreaptă asupra sa, îi spune: «Nu te teme! Eu sunt...» (cf. Ap 1,12-17)”.

În timp ce-l elogiem pe înțeleptul și smeritul papă emerit, și-i aducem omagiul nostru, rugându-ne pentru odihna sufletului său, să ne mai lăsăm încă o dată întrebați de el: „Dacă noi, cei de astăzi, ar trebui să alegem, oare Isus din Nazaret, Fiul Mariei, Fiul Tatălui, ar avea vreo șansă? Îl cunoaștem noi oare pe Isus? Îl înțelegem noi oare? Nu ar trebui poate să ne străduim să-l cunoaștem într-un fel cu totul nou, ieri ca și azi?” (Isus din Nazaret, I).