O cale spre fericire

Chiar şi cea mai nepretenţioasă meditaţie asupra târgurilor de carte nu poate evita să ajungă, aproape fără să vrea, nu numai la problema din ce în ce mai nesigură de sine a lecturii, ci şi la firul, atât de uşor de rupt şi atât de greu de înnodat, dintre cititor şi scriitor. Ba chiar, mergând pe îndoielile şi suspiciunile acestuia din urmă, se poate ajunge până la balanţa, în căutare de echilibru, având pe un talger formularea în singurătate a gândului, iar pe celălalt, nevoia de trimitere în lume, cu riscul receptării greşite sau indiferente. Iar târgurile de carte sunt locul geometric al întâlnirii dintre nevoia scriitorului de a-şi depăşi singurătatea şi nevoia cititorului de a se cunoaşte comparându-se. Spaima scriitorului de a se întreba: „Dacă există atâtea cărţi pe lume, de ce trebuie să mai scriu una?” se întâlneşte cu spaima cititorului care ştie că oricum nu va putea citi toate acele cărţi şi într-un mod aproape magic se reduc între ele într-o adevărată experienţă existenţială.

Dar faptul că sute sau mii de oameni, în cazurile fericite, îşi lasă treburile şi se îndreaptă spre marginea oraşului pentru a participa în carne şi oase la un fel de întâlnire cu cărţile, la un fel de radiografie a lecturii, mi se pare un demers mai curând emoţionant decât revelator, pentru că de fiecare dată, raportat la populaţie, numărul cititorilor este tot mai scăzut. Iar ceea ce este nu numai greu de acceptat, ci şi deprimant este faptul că această tendinţă descendentă a lecturii nu se datorează unei tare a societăţii, ci principalei ei calităţi: libertatea. Oare aşa cum un binecunoscut proverb spune că „tot răul e spre bine”, se poate susţine şi că „tot binele e spre rău”? În timpul lungilor decenii de dictatură, oamenii căutau cărţile pentru a respira ultimele molecule de libertate care se păstraseră între paginile lor, lectura era o formă de salvare nu numai intelectuală, ci şi sufletească. Apoi, libertatea a dezvăluit toate posibilităţile, a deschis drumurile spre toate distracţiile, a descoperit, şi chiar inventat, nenumărate cărări în căutarea fericirii, punând în umbră lectura, care înainte putea să le ţină în mod convingător locul acestora. Doar că ar trebui să ne întrebăm dacă, atunci când am câştigat trecătoarea bucurie din entertainment, nu am pierdut, renunţând la bucuria nedegradabilă a lecturii, mai mult decât am câştigat.

Îmi amintesc lunile verii de pe la 15 ani, când am citit o întreagă vacanţă Fraţii Karamazov şi când aveam senzaţia că intru în viaţa din roman ca într-o apă fermecată, lăsându-mi viaţa mea ca pe o haină pe malul cărţii, iar când mama mă obliga să mă întrerup ca să merg la masă şi închideam cartea, lumea din jur mi se părea infinit mai palidă şi mai neinteresantă decât lumea din pagină. Acea intensitate a trăirii pe care o are viaţa trecută prin spiritul unui mare scriitor este o formă de fericire în sine, o formă de împlinire prin cunoaştere, prin realizarea diferenţei dintre esenţial şi neesenţial. O bucurie mai mare decât orice distracţie, o deschidere spre propria lumină interioară, o cale spre fericire.

Îmi place să merg în şcoli şi să stau de vorbă cu copiii, şi sunt convinsă că una dintre datoriile mele, mai mult chiar, unul dintre rosturile mele în lume este să împărtăşesc şi celor mai mici decât mine marele mister izvorâtor de bucurie care este cititul, descifrarea semnelor numite litere, care, indiferent dacă au fost înscrise pe piatră, pe papirus, pe tăbliţe de ceară, pe hârtie sau pe monitoarele computerelor, sunt în stare să nască această cale spre fericire, să ne înveţe, să ne educe, să ne farmece şi să ne facă fericiţi.

Şi m-am gândit să pun aceste gânduri ca pe un dar sub pomul de Crăciun, pentru cei ce nu au aflat încă sau pentru cei ce au uitat cât de fericit poţi fi citind.