Creaţi şi răscumpăraţi în Cristos

Printre imaginile cele mai semnificative pe care ni le prezintă Sfânta Scriptură, chiar din primele capitole ale Genezei, cea a lui Dumnezeu, Tatăl Creator, rămâne întipărită în mintea cititorului. Este momentul primordial, în care Dumnezeu creează cerul şi pământul, desparte lumina de întuneric, transformând haosul în cosmos, adică făcând ordine în dezordinea iniţială, totul în vederea a ceea ce avea să constituie capodopera creaţiei sale, omul, pe care îl va plăsmui după chipul şi asemănarea sa. În cea de-a doua povestire a creaţiei, hagiograful subliniază: „Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit fiinţă vie” (Gen 2,7). Ne aflăm, aşadar, înaintea unui demiurg atotputernic, ce are la îndemână o materie primă rudimentară şi ignobilă, dar care se dovedeşte a fi esenţială pentru cea mai importantă dintre creaţiile sale.

În încercarea de a combate diferitele erezii ale timpului său, sfântul Irineu de Lyon dezvoltă o antropologie biblică unitară în care prezintă originea şi constituţia omului, destinul său, căderea în păcat a protopărinţilor noştri, precum şi efectele devastatoare ale păcatului originar asupra relaţiei dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi semenii săi. În relatarea despre crearea omului, sfântul Irineu ne spune că Dumnezeu, luând ca model pe însuşi Fiul său, adică cea de-a doua persoană a Preasfintei Treimi, l-a plăsmuit pe om din ţărâna pământului, suflând asupra lui suflare de viaţă. Întreaga Treime coroborează la această operă, Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, sub forma suflului vital, prin care omul devine fiinţă vie. Tocmai acesta este motivul pentru care, episcopul din Lyon va spune că „slava lui Dumnezeu este omul viu” şi că Dumnezeu este gloria omului. Căderea omului va face din istorie un spaţiu al salvării, care va presupune însă un proces de vindecare, pentru ca omul să redobândească incoruptibilitatea, adică participarea la perfecţiunea divină, de care nu se va putea bucura decât prin întruparea Cuvântului divin. Acesta este şi motivul pentru care „Cuvântul lui Dumnezeu, care locuieşte în om, s-a făcut Fiul Omului, ca să-l obişnuiască pe om să-l primească pe Dumnezeu şi ca să-l obişnuiască pe Dumnezeu să locuiască în om, după cum i-a plăcut Tatălui [...]. De aceea, Domnul însuşi ni l-a dat ca semn al mântuirii noastre pe el, care, născut din Fecioară, este Emanuel” (Împotriva ereziilor). Deşi din fire Dumnezeu, Cristos „s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (Fil 2,7-8).

Dragi cititori, întreagă noastră existenţă ar fi rămas o mână de ţărână, dacă nu ar fi fost transformată de întruparea lui Cristos. Atunci când povesteşte episodul vindecării orbului din naştere, sfântul Ioan ne spune că Isus „a scuipat pe pământ, a făcut tină cu salivă, i-a pus tina pe ochi” (In 9,6). Comentând acest fragment, sfântul Anton vede în saliva unită cu pulberea pământului simbolul divinităţii care se uneşte cu umanitatea, pentru ca astfel orbul să-şi recapete lumina ochilor, dar prin el să fie vindecată de orbire întreaga omenire. Tina este materia preţioasă prin care Dumnezeu doreşte să ne recreeze, prin Cristos, care vine în lume. Să ne lăsăm transformaţi de harul său, pentru a trăi ca fii ai luminii, răscumpăraţi de el!

Sărbători binecuvântate! Pace şi bine!