Continuând un gând

Sfânta Tereza de Calcutta, devenită faimoasă în întreaga lume ca exemplu de dedicare totală pentru îngrijirea bolnavilor, săracilor, orfanilor, muribunzilor, a lăsat, în acelaşi timp, cuvinte din care se revarsă un mare optimism şi încredere în valorile vieţii. Am încercat o glosare a câtorva din aceste gânduri luminoase.

Viaţa e o oportunitate, un prilej, o şansă, un noroc. Mulţi nici nu apucă să vadă lumina zilei; unii prea scurt timp, prea devreme se duc; alţii nu o pot identifica, nu îi detectează nuanţele, faţetele, nu o apreciază, nu o vor (se sinucid!).

E frumuseţe. Ar trebui să fim conştienţi de bogăţia şi insondabilul mister, de admirabila armonie a componentelor trupului, de desăvârşita coordonare a ansamblului, de toate cele din jur, pe care s-ar cuveni să le observăm şi de care să ne minunăm.

E o bucurie. Oare cât de inteligenţi suntem pentru a descoperi, clipă de clipă, izvoarele acestei bucurii?

E un vis. Ne facem planuri, ne închipuim frumuseţi care ne aşteaptă, izbânzi şi împliniri. Dar putem să le transpunem în viaţă! Depinde de noi!

E o provocare. Trebuie curaj, dârzenie, cutezanţă, încercări uneori aspre, fără cruţare. Dar cât de mult învăţăm din ele, chiar dacă uneori cicatricele dor.

E o cruce. Poate am avut noroc, dar crucea mea nu mi-am cărat-o mereu singură: mi s-a trimis, în neputinţă, un ajutor, o înţelegere. Chiar şi când a fost grea sau prea aspră, ori rece, ori atât de strivitoare încât am căzut. Totuşi, m-am ridicat şi m-am îndreptat. Am îmbrăţişat-o, pentru că este a mea şi mi se cuvine.

E o datorie. Să fim conştienţi şi riguroşi, chiar dacă nu întotdeauna ne iese cum programăm. Să realizăm că se impune să o abordăm cu luciditate, cu temeinicie şi nu superficial, doar ca să pară că e o viaţă demnă.

E un joc. O joacă, având nota de umor şi ironie, de glumă şi de dans, de gimnastică relaxantă, dar atentă, cu o privire distanţată, observând recreaţia îngăduită de sus ca o pregătire pentru teme mai grele, pentru ce va urma. Dar, desigur, şi un joc în care îţi impui, şi poate le propui şi altora, reguli care trebuie respectate.

E preţioasă. Pentru că nu avem alta şi nu ne îngăduim să o tăvălim în noroi, în precaritate, în risipă de timp. O nestemată se păzeşte, se ocroteşte, se ţine cât mai ferită de tâlharii de timp, de hoţii de vieţi.

E bogăţie. Să o păstrăm cu toate datele care o definesc ca viaţă, să o protejăm în toate situaţiile, să nu o schimbăm pentru lucruri ieftine, fără valoare.

E iubire. Fără această axă s-ar prăbuşi. Viaţa este, sau poate fi, o petală suavă şi o mireasmă. E lumină delicată şi mângâietoare. E ocrotire şi împlinire.

E taină. Cea mai adâncă, mai greu de desluşit de intuit; nu-i poate fi aflat izvorul decât în credinţă. Ştiinţele o denumesc ori o scotocesc prin câte o părticică, o descriu parţial, dar se fălesc ridicol cu „adevărul fundamental”. Dar taina rămâne şi se perpetuează până dincolo, la izvorul ei.

E promisiune. Promisiunea de a o trăi trebuie îndeplinită cu mintea întreagă, matură, nu cu uşurinţă, superficial. O realizezi din mers, în timp ce respiri, te mişti, te hrăneşti. E o obligaţie nu doar faţă de tine însuţi, ci faţă de toţi cei din jur, purtători ai aceleiaşi promisiuni. Când intri în viaţă, promiţi hotărât să o trăieşti. Trăieşte!

Este un imn. O cântare de trezvie, deşteptare, de slăvire, de recunoştinţă şi recunoaştere a darului şi a celui care a făcut darul, de încântare în faţa atâtor minuni, între care cea mai mare este propria viaţă.

Este o luptă. Deloc uşoară. Nu e o îmbrânceală cu ceilalţi, o apărare de semeni, nu e o încrâncenare pentru scopuri materiale. E o luptă pentru păstrarea calităţii ei specific omeneşti, în dimensiunea respectului, a demnităţii. E o luptă de ridicare pe verticală, nu târâtoare şi atingătoare de necurăţii. E o defensivă interioară a minţii protejate de impurităţile tehnologico-politice, de avalanşele informaţionale, aluviunile chimico-fizice din apă, aer şi alimente. O luptă de înaintare spre ce a mai rămas bun pe planetă.

E o aventură. Riscantă, incertă. Pasul următor nu ştiu dacă îl fac pe un loc sigur, alunecos, mocirlos, un loc adânc sau o capcană. Dar fac pasul, pentru că am încredere în îngerul care mă ţine după umeri.

E fericire. E un mare dar pe care să ne străduim să îl merităm, să îl deţinem pe deplin. E o deschidere a lumii din faţa noastră, ca o fereastră ori succesiune de ferestre şi de uşi, care la fiecare privire, înaintare, ascultare, rostire se amplifică pe măsura conştientizării.

Viaţa e viaţă. Fără pereche, unică, irepetabilă, cu termeni precişi, grea şi uşoară; frumoasă şi chinuitoare; imprevizibilă, dar deja prevăzută, dorită şi dăruită. Viaţa e viaţă şi trebuie, se cuvine, merită, e obligatoriu şi minunat să fie vieţuită. Să o trăim şi să îi ajutăm şi pe alţii să o trăiască în demnitate.

Viaţa este trecutul din care ne amintim fragmente, retrăim emoţii şi, totodată, ne condiţionăm prezentul, ne şcolim şi ne organizăm/administrăm pentru a putea imagina arhitectura viitorului. Este conştientizarea şi situarea propriei istorii în istorie, asumarea identităţii în arta de a o face respectabilă, definită în limpezimea credinţei şi a capacităţii de a-şi asuma libertatea cunoaşterii.