Pacea şi războiul

Stai liniştit, poate dormi, în casa ta, fie şi numai într-un mic apartament de bloc, şi deodată o explozie sparge liniştea, dacă nu cumva îţi distruge din prima lovitură şi casa, şi tot ceea ce tu credeai că e viaţa ta. Şi îţi demonstrează că, de fapt, viaţa ta nu era chiar viaţa ta, că ea era în mâinile altcuiva, într-ale celui care dezlănţuie furtunile de oţel împotriva ta şi alor tăi, în acel moment, evocat mai sus.

Cam asta s-a întâmplat acum opt luni cu oamenii din Ucraina. Cineva, undeva, dar noi ştim cine, a hotărât că ei nu mai trebuie să trăiască în linişte sau chiar că trebuie să nu mai trăiască deloc. Cu ce drept? Cu cel al forţei, nerecunoscut de lumea civilizată, fie şi doar în mod ipocrit, dar rămas în vigoare în concepţia oamenilor din sublumea comunistă, concepţie activă încă, după cum se vede. Aşa ceva s-a întâmplat şi cu oamenii din Afganistan în urmă cu aproape 50 de ani, şi cu cei din Siria, mai recent. Asupra tuturor acestora s-au năpustit furtunile de oţel şi foc care le-au distrus familiile, locuinţele, vieţile.

În iunie 1941, asupra oamenilor simpli, paşnici din Uniunea Sovietică s-au năpustit armatele de oţel şi loviturile de foc declanşate de nazişti la ordinul lui Adolf Hitler. Filme nenumărate ne-au făcut să înţelegem, în urmă cu ani şi ani, tragedia acelor oameni, căzuţi din cer parcă într-o lume de neînţeles, de neacceptat, de nedorit. Au murit, atunci, zeci de milioane de ruşi, cei mai mulţi pe fronturile teribilului război, dar şi în satele şi oraşele invadate de nazişti şi distruse de bombe, vezi Stalingradul, vezi Leningradul, vezi atâtea alte localităţi, mai mici, dar în care, de asemenea, oamenii încercau să trăiască în linişte şi pace, în ciuda veşnicelor hărţuieli declanşate de bolşevici, cu intenţia de a nu-i lăsa în viaţa lor, dar totuşi...

În veacul nostru, la peste 80 de ani de la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, lumea îi comemorează pe cei morţi atunci, desigur, în grup, pentru că ar fi imposibil să-i mai pomeneşti pe toţi cu numele, chiar dacă numele lor s-ar şti, ceea ce nu-i deloc sigur. Îi comemorează, dar nu învaţă nimic din ce s-a întâmplat atunci. Cel care a declanşat noul război, poreclit „operaţiune militară specială”, dictatorul de la Kremlin, Putin, nu a reţinut nimic sau nu-l interesează nimic din toată nenorocirea care s-a abătut atunci asupra oamenilor ţării sale. Ţară care, după război, s-a autointitulat „bastionul păcii” („Bastionul păcii e URSS!”, auzeai pe la manifestaţiile de 23 august (care, cică „libertate ne-a adus”). Or, acest bastion al păcii s-a dovedit în multe rânduri un declanşator de războaie împotriva unor popoare care nu greşiseră cu nimic altceva în faţa lui, în afara faptului că doreau să se autoguverneze, fără „ajutorul neprecupeţit” al bolşevicilor. Cazul cel mai recent şi cel mai strigător la cer e acesta, pe care-l trăim noi, al Ucrainei.

Faptul de a-şi fi ales democratic preşedintele şi organismele celelalte ale puterii i-a atras Ucrainei mânia bolşevică a Kremlinului, care a decis, brusc, că acolo guvernează naziştii. Dar nu cumva chiar cei care îi numesc astfel pe conducătorii Ucrainei se comportă aşa cum s-au comportat naziştii cu ei înşişi, cu poporul lor rus? Întrebare retorică, al cărei răspuns e cuprins chiar în ea.

Nu ştim cât va mai ţine acest război nedrept şi ticălos, cu urmări dintre cele mai grave şi cruzimi incredibile pentru secolul al XXI-lea. Poate că armata lui Putin va fi silită, împotriva voinţei soldaţilor ei, care nu ştiu ce caută acolo, să bombardeze şi să ucidă, şi să ardă, şi să violeze, şi să distrugă, până când în Ucraina nu va mai rămâne piatră pe piatră, cum se spunea pe vremuri.

Dar războiul acesta, care distruge metodic viaţa civililor din Ucraina, distruge, în acelaşi timp, şi viaţa propriilor săi cetăţeni, a soldaţilor săi, chiar a celor care vor scăpa cu viaţă. Să ne amintim de povestirile despre soarta soldaţilor sovietici scăpaţi cu viaţă din Afganistan şi care nu s-au mai putut readapta niciodată la viaţa civilă dinainte, după grozăviile pe care le trăiseră dincolo. Cum nici acest război nu dă semne că s-ar termina curând, ne putem imagina ce se întâmplă cu psihicul oamenilor care îl trăiesc, fie de partea atacată, fie de cealaltă, cea atacatoare. Se va spune că nu e cazul să-i compătimim pe cei care ucid, violează şi distrug, dar e cazul să ne amintim că toate acestea se întâmplă, pentru că şi acei oameni au fost scoşi cu sila din mediul lor paşnic şi aruncaţi undeva unde nu au nimic bun de aşteptat. Doar moartea îi aşteaptă şi pe ei, ca şi pe cei din faţa lor.

Soldaţii sovietici morţi în Afganistan erau introduşi în sicrie de zinc, care aşteptau uneori săptămâni întregi să se facă numărul pentru a umple avionul funerar, poreclit de cei încă vii „laleaua neagră”, iar acesta, pe urmă, făcea curse spre diferite oraşe ale URSS, pentru a-şi descărca tragica marfă.

Din Ucraina, se pare, se ajunge mai simplu, fiindcă – nu-i aşa? – războiul e mai aproape, câte un sac de platic negru ajunge pentru un soldat ucis. Dincolo, în zece ani de război ar fi murit doar 15 mii de soldaţi, aici, în cele opt luni de până acum, câteva zeci de mii. Şi neîndurătorul dictator de la Kremlin nu vrea să dea înapoi. Dimpotrivă, declanşează mobilizarea parţială, iar uneori bărbaţii sunt urmăriţi şi vânaţi precum animalele, pentru a fi prinşi, e drept, încă în viaţă, ca să fie trimişi la război.

O realitate cu care lumea civilizată era convinsă că nu se va mai confrunta, cel puţin aici, în preajma noastră, în Europa. O tragedie pe care istoria, ştim de pe-acum, o va consemna aşa cum consemnează războiul declanşat de nazişti.

Când stăm liniştiţi, ca mine, de pildă, scriind în pace acest text, nu trebuie să uităm nicio clipă că sunt oameni, şi nu puţini, cărora cineva, un descreierat, le refuză acest drept. Încerc să o fac, cu slabele mele mijloace.