Generaţii

E greu de ştiut azi ce înseamnă să fii bătrân. Când începe bătrâneţea? Ne ferim politicos de acest cuvânt, grăbindu-ne să spunem ceva optimist, de genul: „Viaţa e încă înainte. Eşti încă în putere. Cu o bună sănătate se pot face multe. În sfârşit, te poţi bucura de odihnă de viaţă, acum poţi călători...”. Îmbătrânim foarte diferit. Povara anilor apasă inegal pe umerii fiecăruia. De aceea, bătrâneţea e oarecum relativă, urmează istoria fiecărei persoane. Oricum ar fi, nu ajungem la bătrâneţe cu energia unui tânăr de 20 de ani, însă ajungem poate cu reflexele unui meşter experimentat.

La biserică găsim mulţi bătrâni. Biserica este pentru pensionari, ne este dat din când în când să auzim. Ei au timp liber, ei sunt mai creduli şi se tem mai uşor de moarte. Ceilalţi sunt foarte ocupaţi, muncă, familie, probleme: lucruri serioase şi concrete. Suntem descurajaţi poate să constatăm că tinerii sunt mai greu de găsit. Dar mi se pare că e minunat să fie atâţia bătrâni. Ne amintesc de istorii trecute. Sunt vechi şi au trecut prin multe. După multe alergături prin viaţă, s-au întors la casa Tatălui şi cu multă perseverenţă se opresc asupra celor esenţiale. La urma urmei, în viaţă ce contează? Printre persoanele cele mai frumoase pe care le-am întâlnit sunt bătrânii. Îţi dau imediat impresia că în spatele unui trup obosit au multe, multe de povestit. Nu vor să se dea bătuţi uşor. Cer doar răbdare ca să fie ascultaţi? Cine are timp să îi înţeleagă? Să înveţe de la ei. Sau doar să îi asculte: simplu, răbdător, binevoitor.

Suntem agitaţi şi frenetici azi: „Ştiu eu, că am trecut prin multe”, spunea textul unui rapper de vreo 20 de ani. „Prin multe? Chiar aşa? La 20 de ani?”, se întreabă retoric cel care împreună cu mine, în maşină, ascultă muzica asta. Poate doar e o amăgire, o pretenţie orgolioasă care îi spune tânărului cu pricina că el ar putea da lecţii despre viaţă altora şi că nu are nevoie de nimeni. Nimeni care să reprezinte o autoritate.

„Dacă vreau să aflu ceva, e suficient să îmi scot telefonul, iar Mr. Google e gata să îmi răspundă la orice întrebare. Astfel pot eu însumi să găsesc totul ce vreau, ce trebuie să fac, cum şi de ce”. Asemenea gânduri ne-au trecut tuturor prin cap. E de înţeles. E grav însă când ele persistă: „Bătrânii sunt depăşiţi. Mai mult, sunt vinovaţi pentru toate problemele de care astăzi, în cele din urmă, suntem pe cale să ne eliberăm. Consumă multă energie şi sunt o povară pentru sistemul social”. Vorbim cu îngrijorare despre îmbătrânirea populaţiei, despre impactul social şi perspectivele demografice mai degrabă sumbre (problema nu e atât prezenţa bătrânilor, ci absenţa copiilor, şi aici e o altă discuţie). Sunt cuvinte foarte dure regăsite deseori însă în substratul unei mentalităţi contemporane. Vorbim despre trecut ca o simplă înşiruire de probleme ce se adună ca cicatrice pe trupul nostru. Asociem parcă trecutului un sens greoi de păcat strămoşesc. „Trebuie să-l uităm sau să îl reparăm. Să ne luăm istoria în mâini. Să ne liberăm de vremurile dureroase poate. Istoria este un inamic, un şir neîntrerupt de fulgere şi tunete, un nor cenuşiu care ne bântuie şi împiedică soarele să strălucească. Sunt atâtea de refăcut...”.

O generaţie nouă impune un tempo nou. Ea trăieşte ispita unei vârste înfumurate care crede că lumea e rău întocmită. În sfârşit, noi, cei de azi, învăţând din greşelile trecutului, vom făuri o lume mai bună, o bunăstare nelimitată, o tinereţe veşnică, o putere absolută. Însă e doar o iluzie, un delir al ambiţiei omului, cum denunţa papa Francisc.

Contestând critic tot ceea ce mă precede, mă dezrădăcinez de propria mea istorie, de propria mea viaţă. Negarea totală a tot ceea ce mă precede ori depăşeşte este, de fapt, negarea de sine, ceea ce hrăneşte o formă de culpabilitate, un complex de victimă. Mai târziu se instalează o demoralizare deplină, o descurajare completă, un nihilism destructural, cum l-ar numi Jacques Derida. O ideologie bolnavă se înfiripă şi anunţă catastrofe la tot pasul şi în orice context, fără a fi în măsură să ofere vreo lumină: „Totul este compromis, nu se mai poate face nimic, umanitatea e infestată de un cancer mortal. Orice efort e sortit eşecului. La ce bun să trăieşti, să dai viaţă. Lumea e un iad”. Căci dacă Dumnezeu este ucis, respins, mai devreme sau mai târziu, lumea o să devină un iad. Da! Şi uite aşa o generaţie întreagă se trezeşte hăituită de două tendinţe extreme. Pe de o parte, o ambiţie orgolioasă de a schimba lumea, făcând-o perfectă, iar pe de altă parte, un fatalism, o deznădejde caustică incapabilă să ţină sus steagul speranţei, să întrezărească binele.

Bătrânii sunt aici ca să ne spună că avem o datorie faţă de trecut. Învăţăm de la ei că lumea nu e perfectă: e un teren de luptă. Lumea nu poate fi constrânsă se conformeze schemelor noastre de gândire. Asta însă nu e o problemă în sine. Viaţa e făcută din suişuri şi coborâşuri. Avem atunci datoria unei opinii critice despre trecut. Da! Însă, în acelaşi timp, avem şi datoria recunoştinţei faţă de cei ce ne-au precedat. Din acest dialog se naşte speranţa şi înţelepciunea. Reconcilierea dintre trecut şi prezent e posibilă prin comuniune, şi nu prin distrugere. Biserica este aici pentru a aminti ca există o speranţă, un ideal, o pasiune etc. Bătrânii ne sunt de mare ajutor, pentru că ne iniţiază la o viaţă deplină. Binele este posibil. Poate nu tocmai simplu, recunosc. Însă este posibil; eforturile noastre comune pot pregăti venirea împărăţiei lui Dumnezeu.