Laude aduse Dumnezeului Preaînalt

Aşa a fost numită una dintre cele mai frumoase rugăciuni compuse de sfântul Francisc din Assisi. La scurt timp după întipărirea stigmatelor şi cu doi ani înainte de a muri, el scrie această rugăciune deosebită, o litanie de atribute şi nume divine, o laudă izvorâtă din inimă, un mod prin care aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite.

Din textul integral ce poate fi găsit în Izvoarele franciscane, redăm mai jos doar un fragment:

„Tu eşti sfânt, Doamne, singurul Dumnezeu care faci lucruri minunate.

Tu eşti mare,

Tu eşti atotputernic,

Tu eşti Iubirea,

Tu eşti Înţelepciunea,

Tu eşti Umilinţa,

Tu eşti Pacea,

Tu eşti Dreptatea,

Tu eşti Frumuseţea,

Tu eşti Speranţa noastră,

Tu eşti Credinţa noastră.

Tu eşti Unul şi Întreitul, Domnul Dumnezeul dumnezeilor (...)” (LodAl: FF 261).

Rugăciunea a fost scrisă de Francisc pe un pergament cât un bileţel de 10x13,5 cm şi încredinţat unuia dintre cei mai apropiaţi confraţi de-ai săi, care i-a fost mai mult alături în ultimii ani din viaţă, fratele Leon. Acesta va purta bileţelul împăturit la brâu o bună perioadă de timp, nu doar ca pe o relicvă care să îi amintească de Francisc, ci, cu siguranţă, ca să se şi roage de pe el.

Pergamentul mai conţine alăturat Binecuvântarea dată fratelui Leon, şi împreună poartă numele de Chartula. El este păstrat în prezent în bazilica „Sfântul Francisc din Assisi”.

Rugăciunea aceasta este una dintre cele mai importante scrieri ale lui Francisc ce ne-au fost transmise. Este de-a dreptul ca o relicvă grafică, pentru că poartă în sine, prin însăşi scrierea, spiritul sfântului. Este un document minuţios cercetat şi supus celor mai amănunţite expertize paleografice şi filologice. Este un text pe larg tematizat de-a lungul anilor, drept dovadă stă şi faptul că acum câţiva ani a fost scris un doctorat pe acest subiect.

Este unul dintre cele trei aşa-numite texte-autografii. Mai exact, pergamentul conţine câteva dintre puţinele rânduri scrise de Francisc cu propria mână. Ştim că, aproape de fiecare dată când el se punea să scrie, avea lângă sine pe cineva căruia să îi dicteze. De data aceasta însă vorbim despre acele texte scrise de Francisc însuşi, respectiv Scrisoarea adresată fratelui Leon, Binecuvântarea dată fratelui Leon şi rugăciunea de faţă, Laude aduse Dumnezeului Preaînalt.

Este o rugăciune de laudă, de recunoştinţă, de adoraţie, expresie a unei spiritualităţi profunde şi elevate. Francisc nu a fost educat la nicio şcoală de rugăciune şi nu a fost instruit de vreun părinte sau îndrumător spiritual. El s-a rugat pur şi simplu; a participat la liturgia Bisericii şi a fost un ascultător atent şi fidel al cuvântului lui Dumnezeu. Simţindu-şi sfârşitul aproape, îşi aşterne în scris această rugăciune ca o revărsare sufletească, şi poate ca o nevoie de a verbaliza şi de a transmite posterităţii modul său de a medita, de a-l admira şi de a-l adora pe Dumnezeu.

Textul este ritmat de cuvintele „tu eşti”, repetate de 32 de ori şi succedate în formă litanică de o serie de apelative şi atribute divine. Ele sunt expresia conştiinţei reverenţiale faţă de Dumnezeu şi par a răspunde pe rând la întrebarea: „Cine eşti tu, Doamne, pentru mine?”.

Aşadar, o litanie autografică ce solicită nu doar atenţia ori suscită interesul, ci care îndeamnă la un tip de rugăciune pe care poate nu l-am mai făcut de mult. Nu întâlnim aici nicio cerere sau implorare, nu întâlnim invocarea iertării şi, într-un fel, nu întâlnim nici memoria binefacerilor pentru care să se aducă mulţumire; întâlnim doar pura laudă, ritmată melodios de acest „tu eşti” continuu. Ne aflăm, probabil, în faţa celei mai înalte expresii a rugăciunii lui Francisc.

Textul a fost scris după ce el s-a întors din călătoria în Orient (Egipt), unde petrecuse mai bine de jumătate de an. Faptul că aici a avut de a face şi cu ambientul musulman, i-a mânat pe unii să sugereze probabilitatea ca Francisc să se fi inspirat în parte şi din tradiţia islamică atunci când a compus rugăciunea. Ştim că denumirea lui Allah în islam este făcută de 99 de nume-atribute divine; adică cele mai frumoase nume ale lui Dumnezeu. Şi există credinţa că cine le enumeră va intra în paradis. Că Francisc ar fi preluat cumva din această manieră de a se ruga nu este o teorie tocmai de susţinut, dar cu siguranţă atrage atenţia, atunci când observăm că şi el i se adresează lui Dumnezeu astfel, lăudându-l şi adorându-l în rugăciunea sa, folosind nu mai puţin de 43 de apelative şi atribute divine.

Mai mult, trebuie notat că în rugăciunea de faţă i se adresează vădit Dumnezeului întreit, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Toate cele trei persoane divine sunt numite explicit sau doar sugerate, întocmai conform cu orientarea trinitară a spiritualităţii sale. O orientare pe alocuri contemplativă, cum este cazul acestei litanii divine ce se răsfiră întocmai ca o pură contemplaţie.

Aşadar, pornind pe drumul de redescoperire a rugăciunilor sfântului Francisc, voim nu doar să le facem cunoscute, ci vrem să le propunem ca model în rugăciune. Voim ca ele să contribuie la o nouă estetică a rugăciunii. Lauda, mulţumirea, adoraţia cred că sunt dimensiuni de recuperat în raportul nostru cu Dumnezeu. Iar familiaritatea cu care Francisc i se adresează în rugăciune, poate impulsiona pe oricine în năzuinţa de a se apropia mai mult de Dumnezeu.

Modul său de a i se adresa Dătătorului a toate, numindu-l „tu eşti”, dă suflu incapacităţii oricui de a i se adresa lui Dumnezeu.