Regină ridicată cu trupul...

Nu este lună din calendarul liturgic al Bisericii în care să nu existe o sărbătoare sau o comemorare liturgică închinată sfintei Fecioare Maria. Fiecare celebrare mariană ne aminteşte de un moment important din viaţa Fecioarei Maria. La jumătatea lunii august, Biserica prăznuieşte momentul final al vieţii pământeşti a sfintei Fecioare Maria, sărbătoare pe care Biserica Occidentală o intitulează „Ridicarea la cer cu trupul şi cu sufletul a Maicii lui Dumnezeu”, iar Biserica Orientală o numeşte „Adormirea Maicii Domnului”.

Cele două denumiri ale sărbătorii exprimă un mare adevăr şi multă speranţă pentru cei care au credinţă. Faptul că Biserica din Orient numeşte momentul morţii Fecioarei Maria adormire ne aminteşte că, dacă omul nu ar fi păcătuit, atunci moartea nu ar fi intrat în lume (cf. Rom 5,12), iar sfârşitul fiecărui om ar fi fost o adormire în Domnul. Maria a adormit, iar moartea ei a fost un act de iubire şi de supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu, după cum ne învaţă şi sfântul Ioan Damaschinul. Numind ultimul moment al existenţei pământeşti a Fecioarei Maria cu denumirea de ridicare la cer, Biserica din Occident preamăreşte lucrarea lui Dumnezeu în Fecioara Maria, crede şi mărturiseşte cu putere că „Dumnezeu a voit ca Fecioara Maria să fie scutită de legea comună a muritorilor. Ea, printr-un privilegiu cu totul singular, a învins păcatul prin neprihănita ei zămislire; de aceea, nu a fost supusă legii de a cunoaşte stricăciunea mormântului şi nici nu a trebuit să aştepte răscumpărarea trupului său la sfârşitul veacurilor. […] A învins moartea, asemenea Fiului ei, şi a fost înălţată cu sufletul şi trupul la slava cerului, unde străluceşte ca Regină la dreapta Fiului ei, Regele nemuritor al veacurilor” (Pius al XII-lea, Constituţia apostolică Munificentissimus Deus).

Creştinii sunt chemaţi să privească la Mama lor, Maria, şi să contemple cerul, pentru că acolo este locul spre care ne îndreptăm şi unde vom ajunge prin credinţă. Ridicarea „cu sufletul şi trupul” nu se referă doar la nemurirea sufletului Fecioarei Maria, ci la întreaga sa persoană: şi trupul ei a fost ridicat, adică a fost dus în cer, care nu este un loc fizic, nu este un spaţiu. Pentru noi, cerul este simbolul comuniunii depline cu Domnul, viaţa veşnică. Aceasta este cerul, locul comuniunii depline cu Dumnezeu, pe care îl vom vedea „faţă în faţă” (1Cor 13,12). În această zi, suntem chemaţi să ne amintim că viaţa umană este predestinată la fericire, iar omul, care prin credinţa în Dumnezeu ajunge la cunoaşterea adevărului cu privire la înviere, un dar dobândit de Cristos prin pătimirea, moartea şi învierea sa, trebuie să urmeze această cale spre cer.

În toiul verii, Biserica, prin această sărbătoare, ne aminteşte de roadele răscumpărării dobândite de Cristos, mort şi înviat. Apostolul Paul ne spune: „Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi… în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă. Dar fiecare la rândul lui: cel dintâi Cristos, după aceea cei care sunt ai lui Cristos” (1Cor 15,22-23). Fecioara Maria, ridicată cu trupul şi cu sufletul la cer, este prima făptură care a înviat după Cristos pentru a împărtăşi destinul gloriei Fiului ei.

Privind la Maria, în ea vedem deja realizat viitorul nostru. Existenţa noastră pământească se va sfârşi, iar trupul nostru va fi supus putrezirii, dar nu pentru totdeauna. Nu degeaba cimitirele creştine sunt nişte „dormitoare”, aşa cum indică însuşi numele lor: trupurile credincioşilor răposaţi dorm somnul păcii în aşteptarea unirii din nou cu propriul suflet în marea zi a învierii. Pentru Fecioara Maria, aceasta a fost ziua învierii sale, zi despre care ea însăşi i-a destăinuit lui Bruno Cornacchiola (un ateu convertit), în ziua de 12 aprilie 1947: „Trupul meu nu putea putrezi şi nu a putrezit…. El a fost dus în cer de către Fiul meu şi de către îngeri”.

Astăzi, să ne ridicăm ochii şi privind spre înălţimi să cântăm din inimă: „Cerul e dorul meu, sunt călător, în valea de dureri nutresc un dor: să merg în ceruri sus, alături de Isus”… şi de Maria.