Rugăciune pentru pace

De ceva vreme, cu multă insistenţă ni se aminteşte despre datoria ori necesitatea de a ne ruga pentru pace. Ne rugăm şi postim, căci ne este tuturor teamă de război. Istoria ne aminteşte şirul neîntrerupt de conflicte pe care sperăm să îl încheiem cu o pace durabilă. E visul tuturor. Să trăim cu toţii în pace, neîncetat. Visul se spulberă însă uşor, căci actualitatea ne vorbeşte întruna despre războaie sângeroase. Ne aşezăm atunci în genunchi cu mai multă fervoare, cerând de la Dumnezeu pace.

Ce cerem însă? Ca Dumnezeu să oprească braţul celui rău şi să-i protejeze pe cei nevinovaţi, desigur. Duşmanii trebuie opriţi, pedepsiţi, respinşi. Războiul e o catastrofă teribilă ce nu găseşte scuze. Unei asemenea agresiuni nu se poate răspunde doar cu vorbe frumoase, ce amintesc de un pacifism naiv. Creştinismul nu vrea să-i abandoneze pe cei nevinovaţi şi fragili în mâinile agresorilor. Violenţa despre care Biblia însăşi aminteşte uneori fără echivoc îşi găseşte temeiul în dragostea pentru cei mici, neajutoraţi, vulnerabili. Atât. Ura pentru duşmani nu poate fi în niciun caz o justificare a violenţei. Lupta e posibilă numai pentru a proteja, pentru a apăra, niciodată pentru a distruge.

Dragostea pentru victime şi nu ura pentru duşmani ne inspiră rugăciunea. Isus merge mult mai departe, cerându-ne să ne iubim duşmanii. Aici ni se descoperă ceea ce este extraordinar pentru credinţa creştină, cum sublinia Hannah Arendt. Nimeni nu a înălţat atât de sus nobilele exigenţe ale moralei umanităţii. Isus o face şi ne indică şi nouă calea. Afirmă prin cuvinte exigenţa de a ne iubi duşmanii şi o înfăptuieşte prin patima şi moartea sa. Pe cruce fiind, s-a rugat pentru duşmanii săi, i-a cerut Tatălui să-i ierte. Extraordinar, nemaiîntâlnit până atunci. Pacea ce se naşte din misterul pascal e darul lui Isus făcut apostolilor, Bisericii, nouă. De aceea, rugăciunea noastră pentru pace e motivată de dragostea pentru victime şi de dragostea pentru duşmani deopotrivă, ca Dumnezeu să-i transforme şi pe aceştia din urmă în fraţi, prin milostivirea sa nemărginită. Rugându-ne pentru pace, cerem mai întâi ca inimile noastre să fie lărgite aşa încât dragostea lui Dumnezeu să poată sălăşlui în ele. Această iubire mai puternică decât moartea naşte pacea. Pacea adevărată. Nu cea care e expresia victoriei celui mai puternic, un instrument în mâinile celor victorioşi pentru a-şi umili adversarii, aceştia din urmă tânjind în inima lor după ziua răzbunării.

Orice rugăciune însă începe mai întâi cu o manifestare a lui Dumnezeu. El se descoperă unei inimi disponibile, care se deschide prezenţei lui Dumnezeu şi ascultă glasul său. Rugăciunea nu începe formulându-ne intenţiile ori exprimându-ne dorinţele. Ea începe prin conştientizarea manifestării lui Dumnezeu. Rugându-ne „Tatăl nostru”, de pildă, înainte de orice altceva, Dumnezeu se manifestă nouă ca tată. Cred că este cuvântul cel mai important al rugăciunii. Apoi, conduşi de încrederea în Tatăl ceresc, dorinţele noastre se exprimă. Când ne rugăm pentru pace, trebuie mai întâi să ne oprim îndelung ca să înţelegem ce este pacea divină, darul lui Isus în ajunul Paştelui său. Ce este pacea? Privind istoria, înţelegem că pacea umană e deseori doar un instrument în mâinile celor puternici, a celor victorioşi pentru a descuraja adversarul. Cei învinşi aşteaptă doar o ocazie pentru a se răzbuna şi să întoarcă astfel rezultatul. În cazul acesta, pacea nu e decât răgazul necesar pregătirii următorului război. Pacea lui Cristos e reconciliere veritabilă, ceea ce etimologic înseamnă întâlnirea dintre două priviri libere de orice fel de resentiment. Doar rugăciunea, comuniunea cu Dumnezeu ne poate conduce acolo.

De aceea, primul şi poate singurul pas necesar rugăciunii pentru pace este a înţelege pacea lui Isus. Apoi, stăruinţa noastră mijloceşte harul păcii pentru cei ce suferă. Pacea lui Isus nu e un compromis, ci este privirea îndreptată spre adevărul autentic care ne uneşte şi care face din noi fraţi. Ea nu doar că înlătură duşmănia, ci creează frăţietate. Nu se poate altfel.

Sfânta Scriptură indică printr-o frumoasă metaforă lupta împotriva răului: cuvântul lui Dumnezeu este ca o sabie cu două tăişuri (cf. Evr 4,12). Amândouă laturile unei săbii sunt ascuţite, şi nu doar unul. În lupta împotriva răului, a violenţei, sabia cuvântului lui Dumnezeu acţionează în două direcţii. Tăişul sabiei e îndreptat împotriva adversarului pentru a învinge ceea ce este rău în el. Însă, în acelaşi timp, celălalt lat, deopotrivă ascuţit, este îndreptat împotriva celui ce manevrează sabia însuşi pentru a învinge răul prezent în propria sa persoană. Totul e simultan. Nu putem cere ca Dumnezeu să purifice doar inimile agresorilor. Trebuie însă să cerem şi purificarea propriilor noastre inimi, în acelaşi timp, pentru a fi liberi de resentimente, de gânduri de răzbunare etc., pentru a fi liberi şi iubitori. De aceea, rugându-ne pentru pace înţelegem, înainte de toate, pacea lui Isus, cerem ca Dumnezeu să convertească inimile lor şi inimile noastre deopotrivă pentru a extirpa rău din lume şi a permite reconcilierea şi iubirea frăţească, pentru a privi încrezători spre viitor.