Hărţuirea cibernetică – ipostaze şi implicaţii

Experienţa pandemică, dincolo de spiritul de solidaritate în a identifica soluţii şi căi de ieşire de impas, a ocazionat şi accentuarea unor fenomene anomice, de prejudiciere a semenilor noştri la adăpostul unor artefacte care, aparent, ar diminua, transfigura, deturna violenţa umană. Trăim într-un mediu polimorf din punct de vedere ale influenţelor formative. Atât din perspectiva conţinuturilor, dar, mai ales, al „canalelor”, „strategiilor”, „situaţiilor” educative, cadrul de manifestare s-a lărgit spre nonformal sau informal, ceea ce, în principiu, e un câştig. La ceea ce era deja, s-a adăugat interacţiunea masivă prin mediul cibernetic. Noua realitate vine şi cu solicitări sau precauţii ce trebuie să facă faţă indefinitului, relativismului, chiar unor interpretări, interpelări sau poziţionări pernicioase. În „oceanul” de injoncţiuni sau conectivităţi informaţionale putem afla nu numai atitudini valorice înalte şi responsabile, demne de luat în seamă, ci şi incitări ce periclitează atât valorile universale sau comunitare, cât şi opţiuni definite pe linie personală, spirituală, culturală, contextuală.

Generalizarea „zgomotului” digital (de neevitat) nu este urmată, din păcate, şi de o necesară asumare sau responsabilizare pe linie valorică. Violenţa umană, ca propensiune antropologică, nu a fost diminuată sau „stinsă” în contextul comunicării actuale, bazată pe noile tehnologii. Chiar dacă aceasta s-a „virtualizat”, s-a „subtilizat”, a îmbrăcat chiar haine „ademenitoare”, nu înseamnă că nu se activează sau proliferează pe mai departe, îndărătul unor interacţiuni comunicaţionale, forme discutabile, perfide, periculoase, chiar abominabile de relaţionare. Dimpotrivă, violentarea a luat noi contururi, s-a metamorfozat în forme deosebit de sofisticate, versatile, absconse, dar cu aceeaşi încărcătură malefică – sau şi mai mult – comparativ cu violenţa „clasică”, generată în cadrul natural sau fizic de interacţiune. În cele ce urmează, evidenţiem câteva trăsături ale hărţuirii cibernetice, ca actuală formă de manifestare a violentării umane specifice erei comunicaţionale, şi care se manifestă inclusiv în structurile educaţionale.

Realizând o sinteză a consideraţiilor avansate în diverse luări de poziţie, vom încerca, mai jos, să conturăm câteva note definitorii ale cyberbullying-ului, respectiv a agresivităţii generate sau întreţinute de noile tehnologii de comunicare:

1. Cyberbullying-ul este o formă de violentare intenţionată a alterităţii, editată şi premeditată în contextul interacţiunii virtuale cu efecte de prejudiciere, stres şi dereglare la nivel personal, grupal, social.

2. Efectul acestei violentări creşte proporţional cu performativitatea sistemului tehnic de a statua distanţe fizice şi psihologice dintre protagonişti şi cu nepregătirea sau „analfabetismul cibernetic” al acestora.

3. Având la bază resorturi ce funcţionează şi la nivelul bullying-ului direct, „tradiţional”, hărţuirea cibernetică prelungeşte procesualitatea clasică a hărţuirii, adăugând noi dimensiuni sau efecte activate sau facilitate de noile tehnologii.

4. Agresiunea se bazează pe un dezechilibru de putere sau abilitate, existentă ca atare sau construită, pe o diferenţă de expertiză în a exploata mediul electronic în vector al interpelării negative, pernicioase, prejudicioase.

5. Rolurile agresor-victimă devin dinamice, fiecare entitate, funcţie de poziţii, contexte, motivaţii sau competenţe dobândite (în a exploata instrumentarul tehnic), trece sau îşi asumă un rol sau altul. În spaţiul educaţional, acestea se editează între toţi actorii, în toate combinaţiile posibile: elevi, profesori, părinţi, administratori, agenţi mediatici etc.

6. Violentarea cibernetică apare şi este stimulată de anonimat, de imediatitatea interpelării, de fugacitatea sau efemeritatea relaţiei de comunicare, de dezinhibare şi dezangajare socială, de inexistenţa unui reglaj explicit din punct de vedere moral sau juridic, de sancţiuni imediate, explicite etc.

7. Din perspectiva agresorului, cyberbullying-ul devoalează carenţe şi dereglări de personalitate din partea „agentului”, de la forme uşoare (egocentrism, dorinţă de evidenţiere, de epatare etc.) până la destructurări de adâncime (depresii, decuplarea de la realitate, dedublări de personalitate, paranoia etc.).

8. Din perspectiva „pacientului” şi a efectelor suportate, acestea nu sunt numaidecât imediate, directe, tangibile de către agresor, ceea ce face ca atacul să continue pe mai departe, deseori virulent, neempatic, prin detaşare, fără „co-participarea” acestuia la consecinţele acţiunii sale.

9. Chiar dacă consecinţele agresiunii nu apar imediat, sunt amânate, relativ indeterminate, evanescente, acestea conduc, pe termen mediu sau lung, la inferiorizări, demoralizări, automarginalizări, excluziuni atât din partea „pacienţilor”, cât (chiar) şi din partea „atacatorilor”.

10. Dat fiind că agresiunea poate fi reglată sau manipulată de către agresor, manifestându-se „discret”, fără martori, „scena socială” poate dispărea ca fundal şi factor neutralizator sau reglator în relaţia de interpelare depreciativă (depinde şi de atacator: acesta poate alege, uneori, să acţioneze în „văzul lumii”, ceea ce presupune intervenţii valorice reparatorii).

Mediul virtual creează sau alimentează ipostaze de hărţuire nu numai la nivelul elevilor (în clasă, cât şi dincolo de contextul şcolar), ci şi între alţi actori antrenaţi în dispozitivul de formare, chemaţi, efectiv, formal şi real, să se implice în structurile de educaţie, în mersul lucrurilor, în corectare sau previzionare. Îi avem în vedere, desigur, pe alţi parteneri, dincolo de binomul elev-profesor, cum ar fi părinţii, reprezentanţi ai comunităţilor locale, vectori ai mass-media, organizaţii sau entităţi ale societăţii civile etc. Un aspect deloc de neglijat este cel privind asumarea autorităţii şi competenţei în exprimare sau luarea de decizii, de poziţionare în raport cu „problemele şcolii”, cu sugestii, ingerinţe sau chiar „directive”, clamate în mai mare sau deloc cunoştinţă de cauză. Şcoala a devenit nu numai un leit motiv al dezbaterii, ci şi un spaţiu în care se consumă multe gesticulaţii care stau sub semnul bullying-ului şi cyberbullying-ului.

Deprecierea, mai mult sau mai puţin simbolică, evocată mai sus, poate lua, din păcate, şi aspecte concrete, chiar patologice, prin punerea sub semnul întrebării a securităţii, inclusiv fizice, a cadrului didactic. Agresiunile verbale, jignirile, bullying-ul din mediul virtual sau chiar atacurile concrete – dincolo sau în spaţiul şcolar etc. – au devenit din ce în ce mai frecvente. Aceste provocări obligă la luarea de măsuri nu numai de ordin normativ, juridic (prin legi sau proceduri explicite), ci şi prin crearea unui etos de descurajare la nivelul corpului profesoral, al organizaţiilor de părinţi, al structurile asociative ale elevilor etc. Căci violenţa este generată nu numai de unul-doi factori (elevi, profesori), ci de un context mai larg ce depăşeşte perimetrul şcolar. Cum tot mai mulţi îl generăm sau întreţinem, tot împreună, prin colaborare, trebuie să-l gestionăm, să-l diminuăm, să-l oprim.