De vera et perfecta laetitia

Ce este bucuria desăvârşită? Există aşa ceva? Unde se găseşte? Cum poate fi căpătată?

Pacea, fericirea, bucuria se înscriu în rândul celor mai adânci năzuinţe ale omului. Şi sunt multe ocaziile când ni se aduce aminte acest lucru.

De pildă, a patra duminică din Postul Mare numită şi duminica laetare, duminica bucuriei, ne aduce aminte şi ne îndeamnă tocmai la bucurie. Este un îndemn care se aşază oarecum ciudat în acest timp, când noi ştim că postul este despre pocăinţă, renunţare, abstinență, foame, stări resimţite în primă fază incomod, nu chiar bucuros. Postitul este o atitudine care presupune efort şi motivare; altfel, semănăm tristeţe şi nonsens. Astfel, ne amintim că viaţa însăşi presupune şi momente neplăcute şi necazuri, iar unii au parte de ele până peste cap. Şi avem nevoie de un sens, de o motivaţie pe care să o dăm. „Bucuraţi-vă!”, este un îndemn în Postul Mare, un îndemn în timp de căutare şi de încercare, un îndemn în situaţiile cele mai concrete ale vieţii, chiar şi în dificultăţi. A experimenta şi a trăi bucuria în astfel de situaţii are un sens profund creştin. Iar sfântul Francisc ne poate fi încă o dată îndrumător.

Dacă răsfoim Izvoarele Franciscane vom da de o parabolă cunoscută deja de mulţi cu numele „Despre adevărata şi desăvârşita bucurie”. Ea povesteşte despre Francisc din Assisi, care îl instruieşte pe confratele său, Leon, cu privire la adevărata bucurie. Şi îi spune: „Să presupunem că eu mă întorc acasă de pe drum, frânt de oboseală, flămând şi îngheţat de frig. Bătând la poarta conventului însă, nu sunt primit de ai mei. Şi insist rugător, dar sunt refuzat cu fermitate chiar de fraţii mei. Ba mai mult, sunt alungat ca un necunoscut, ca un vagabond şi răufăcător. Ei bine, frate Leon, dacă voi fi avut răbdare în această situaţie şi nu mă voi fi tulburat – zice Francisc –, îţi spun că în asta constă bucuria desăvârşită; aceasta e adevărata virtute şi mântuirea sufletului”.

Multe rezonanţe şi variante interpretative pot fi culese pe marginea acestei relatări.

Textul este redat mai detaliat în Izvoarele Franciscane (cf. Plet: FF 278) şi e posibil că datează dintr-o perioadă grea din viaţa sfântului. Mai mult decât o simplă parabolă teoretică, situaţia evocată de Francisc ar fi ca o dare de seamă autobiografică a situaţiei lăuntrice pe care el însuşi a trăit-o în ultimii ani ai vieţii, mai precis în perioada de după călătoria sa în Orient. La întoarcere, a rămas foarte dezamăgit de Fraternitatea înfiinţată de el, pe care acum o găsise foarte departe de idealurile iniţiale. Un episod concret de genul celui narat, probabil, nu s-a petrecut niciodată, dar e cert că Francisc a trăit din punct de vedere interior situaţia unuia care se simte ţinut la poartă, a unuia care nu mai este primit.

Pare că acest refuz a fost pentru el ca şi cum s-ar fi izbit de un zid mai mare decât cel al mănăstirii; a fost un refuz rece, resimţit mai mult decât gerul de afară. Poarta ferecată, poarta zăvorâtă la care Francisc bate şi în faţa căreia rămâne pe dinafară, nu este doar poarta care rămâne închisă îndelung. Transpunând-o în termeni relaţionali, este vorba de o zăvorâre şi o închidere a fraţilor faţă de el. Parabola creionează tipologia acelei persoane înlăturate din propriul cămin familial. Francisc este ţinut la poartă. Acea zăvorâre materială devine mult mai apăsătoare, pentru că este vorba despre refuzul sever al unui acces la locul-simbol al fraternităţii: conventul. Francisc nu a mai fost primit acasă.

Dar prin parabola sa, el redimensionează total unele motive lumeşti de bucurie, precum succesul, câştigul ori faima, şi reorientează hotărât, poate chiar forţat, către logica crucii. El ne învaţă că, într-o astfel de situaţie, bucuria desăvârşită este un har care poate veni printr-o poartă ce rămâne închisă. „Dacă voi fi avut răbdare şi nu mă voi fi tulburat, în asta constă bucuria desăvârşită; aceasta e adevărata virtute şi mântuirea sufletului”. Aici se poate naşte bucuria spirituală, bucuria desăvârşită a celui care nu mai pretinde nimic pentru sine, care a renunţat la tot, care e dispus să moară pentru sine.

În faţa unei porţi închise, adică în situaţia de necaz fizic, dar mai ales moral, poate fi recunoscut secretul unei misterioase, dar adevărate bucurii. Aici se află cheia şi inima întregii povestiri: „Dacă voi fi avut răbdare şi nu mă voi fi tulburat...”. În definitiv, este vorba despre inima pascală a experienţei creştine, care îşi câştigă viaţa pierzând-o, care ştie să trăiască suferinţa şi moartea ca experienţă de înviere. O astfel de experienţă, care este centrul credinţei creştine, îl călăuzeşte constant pe Francisc, de la întâlnirea leproşilor, când amarul s-a transformat în dulceaţă, până la aceste hibe de relaţionare cu fraţii, până la stigmate, care pecetluiesc experienţa pascală odată cu Învierea.

O astfel de experienţă trebuie să însoţească orice creştin pe drumul său. E uşor să cazi pradă deznădejdii, să nu mai vezi calea de ieşire din dificultăţi. Poate că în logica unora, astăzi, a îndura/ a suporta/ a avea răbdare nu are de-a face cu pacea şi bucuria. Însă perspectiva oferită de Francisc poate fi imbold spre a reînvia speranţa. El e de părere că bucuria spirituală este remediul cel mai de nădejde împotriva nenumăratelor târcoale ale Celui Rău (cf. 2Cel 88: FF 709).

Să nu uităm că bucuria spirituală, bucuria desăvârşită este o experienţă pascală, un rod al pătimirii, morţii şi învierii lui Isus Cristos.