Sfântul Francisc din Assisi şi nostalgia unităţii cu Orientul creștin

E posibil ca fiecare dintre noi să fi auzit vorbindu-se vreodată în anumite circumstanţe despre aşa-numitele punţi de legătură între cele două mari tradiţii creştine din Orient şi Occident. Căci nostalgia îi face pe mulţi să îşi aducă aminte şi să vorbească despre mult râvnita unitate a creştinilor, pentru care Biserica Catolică dedică an de an, în luna ianuarie, o săptămână de rugăciune.

Sfântul Francisc din Assisi poate fi considerat o astfel de punte de legătură şi o icoană care continuă să vorbească tocmai despre ceea ce ne uneşte, pentru că sfinţenia este un ideal comun.

De ceva timp încoace s-a înfiripat o preocupare tot mai evidentă care îl vizează pe sfântul Francisc şi percepţia sa în arealul creştin-ortodox. Şi nu poate fi trecut cu vederea că popularitatea sa ajunge şi în acest spaţiu creştin, mai exact în ţări majoritar ortodoxe, precum Grecia, Rusia sau România.

Fascinaţia sa, spiritul său au fost receptate în mod semnificativ şi în cultura şi spiritualitatea creştin-ortodoxă din ţara noastră. Se remarcă atât scriitori şi teologi, cât şi simpli ierarhi ori laici de rând care vorbesc despre Sărăcuţul din Assisi ca despre un sfânt.

Există o biserică ortodoxă în satul Drăgănescu, din judeţul Giurgiu, pictată între anii 1968 şi 1988 de însuşi parohul de atunci, adică de binecunoscutul părinte Arsenie Boca. Dacă cineva ar avea curiozitatea de a vizita bisericuţa aceasta, cu siguranţă ar avea surprinderea de a observa un detaliu demn de a fi luat în seamă: pe bolta pictată a bisericii, în rândul cetei sfinţilor ortodoxiei aflată în jurul lui Isus Pantocrator, îl zărim şi pe sfântul Francisc din Assisi.

Oare de ce un ortodox, ba chiar un ierarh, a ales să iconizeze un sfânt catolic, la loc de mare cinste, un sfânt care nu se înscrie în rândul sfinţilor calendarului ortodox? Şi de ce tocmai pe Francisc din Assisi? Răspunsul cel mai simplu şi imediat ar fi că Francisc este perceput ca sfânt. Iar noi ştim că sfinţenia are aceeaşi aură, sfinţenia este îndumnezeire, sfinţenia este reflexul aceleiaşi străluciri cu o unică sorginte: Dumnezeul unic şi întreit.

Marele gânditor creştin şi teolog Nichifor Crainic, după ce l-a vizitat pe ierarh la biserica din Drăgănescu şi i-a văzut primele picturi, în 1972, i-a trimis o scrisoare plină de entuziasm şi vorbe de încurajare, scriindu-i: „Iubite părinte Arsenie, a fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Domnului nostru Isus Cristos. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu”. Pentru Nichifor Crainic, şi Francisc este unul dintre aceste chipuri cuvioase, iar în tratatul său Despre sfinţenie, teologul mai afirmă, printre altele, că „Francisc şi franciscanismul constituie unul dintre cele mai însemnate capitole ale spiritualităţii şi culturii occidentale”.

Imaginea lui Francisc din Assisi este exemplificată chiar de la catedrele de teologie ortodoxă. Sunt diferiţi absolvenţi ai Facultăţii de Teologie din Bucureşti care dau astăzi mărturie cum că, ani în urmă, au avut prilejul să audă în multe rânduri părinţi profesori care îl omagiau pe sfânt, făcându-se referinţă la el chiar ca la un „ortodox în catolicism”. Profesorul şi teologul Ioan Savin spune că Francisc din Assisi avea o viaţă care „uneşte sărăcia materială cu totala bogăţie spirituală, lepădarea de lume cu bucuria de a fi în lume, combinarea deplină a simţurilor cu gustarea frumuseţilor pe care le oferă natura; independenţa personală cea mai puternică, cu supunerea disciplinară totală; iubirea cea mai larg cuprinzătoare, cu castitatea ideală, ignoranţa livrescă cea mai uluitoare, cu înţelepciunea cea mai edificatoare, toate trăite, gustate şi realizate în acest mare mistic al Bisericii creştine”. Or, noi ştim şi putem observa că aceste cuvinte alcătuiesc tocmai icoana pe care o avem despre Seraficul Părinte. Iar faptul că a fost receptat ca sfânt chiar şi în mediul teologic ortodox, trebuie primit ca element de unitate şi considerat o punte de legătură.

Datorită raportului deosebit pe care l-a stabilit cu întreaga creaţie, Francisc îi captează atenţia chiar şi lui Mircea Eliade, care îl aminteşte în câteva rânduri prin operele sale (de exemplu, Istoria credinţelor şi ideilor religioase) atunci când vorbeşte despre nostalgia paradisului pierdut şi de posibilitatea ca acesta să fie regăsit şi restabilit. Pentru Eliade, experienţa mistică a Părinţilor monahismului de la începuturi până în prezent, incluzându-l şi pe Francisc, contribuie la refacerea vieţii paradisiace. Şi se ştie că Toma de Celano, primul biograf al lui Francisc, avea convingerea analogă cum că „sfântul Francisc se întorsese la inocenţa şi nevinovăţia de la începuturi; atunci când voia – mai spune biograful – chiar şi elementele cele mai fragile deveneau blânde cu el” (2Cel 166).

Mai există multe mărturii ale prezenţei sale în cultura şi spiritualitatea românească. Spre exemplu, cine s-ar putea gândi acum că în 1930 se publica în România o dramă în cinci acte cu titlul: „Sfântul Francisc”, avându-l drept autor pe reputatul istoric şi dramaturg Nicolae Iorga. Ori că eminentul scriitor şi critic literar George Călinescu scria în revista „Lumea”, în 1946, unul dintre primele articole ale activităţii sale publicistice, tocmai despre sfântul de la Assisi.

Exemplul strălucit de viaţă al Seraficului Părinte a atras mereu şi este un imbold spre sfinţenie pentru fiecare dintre noi, astăzi. Să nu rămânem doar nostalgici în trecut şi nici pasivi faţă de o unitate pierdută, ci să fim noi acum punţi de legătură, promotori şi constructori ai păcii şi ai unităţii dintre noi şi în Biserică.