Despre modelul paideic

Formarea presupune întruparea, la nivelul conduitelor concrete, a unor valori. Până la urmă, „proba de foc” a educaţiei o constituie măsura în care fiecare dintre noi demonstrează, prin actele proprii, că ştie ce e demn de cunoscut, de crezut, de făcut, dar şi merge pe liniile valorice respective.

În acest demers, un rol important îl are modelul, referenţialul valoric la care ne raportăm pentru a ne ridica sau perfecta din punct de vedere existenţial. Şcoala pune la dispoziţia educatului o serie de modele, fie ideale, descrise oarecum abstract, fie concrete, prin exemplificare, arătare directă a ceea ce merită să ştii, să crezi, să faci.

Şcoala instruieşte, prin distribuirea cunoaşterii, dar formează prin vehicularea sau pledoaria pentru o serie de modele: de a învăţa, de a deveni, de a fi. Modelul şi modelizarea, ca puncte de reper şi strategii formative, sunt consubstanţiale oricărui edificiu paideic. Modelul învăţării cristice, prin raportarea la Învăţătorul suprem, poate fi o ancoră exemplificativă şi pentru ceea se întâmplă în spaţiul educaţional. Centrul iniţial de iradiere valorică se multiplică şi creează efecte formative, dacă este bine valorificat de către cei care gestionează pe mai departe calea, adevărul şi viaţa.

Raportarea la modele este o ipostază prin care se poate face educaţie de bună calitate, care se poate discerne nu întotdeauna imediat, ci, de cele mai multe ori, pe termen lung, uneori indeterminat. Ca să creşti, intelectual şi spiritual, trebuie să ai un referenţial, o călăuză stabilă la care să te raportezi pentru a te monitoriza sau evalua sub aspect comportamental. Formarea este un act finalist în care scopul trebuie încă de la început avut în atenţie.

Trăim însă într-un „imperiu” problematic şi volatil, din punct de vedere valoric, în care nici măcar şcoala nu mai reperează cum trebuie valorile, iar atunci când le afirmă, acestea nu sunt toate în consens sau în rezonanţă cu cele clamate de alţi factori chemaţi să facă educaţie (familie, media, societate etc.). Într-adevăr, asistăm la o bulversare a modelelor şi a ierarhiei valorice, la o fluidizare a punctelor de sprijin, la o deconstruire a modelelor vechi, la o întronare a unor modele circumstanţiale, la un bruiaj modelator fie prin carenţă, fie prin supralicitare, fie chiar prin impunere a unor repere discutabile. Media de toate felurile şi spaţiul virtual actual abundă în astfel de vectori ce pot debusola.

Ce e de făcut într-o astfel de situaţie? Credem că, la nivelul educaţiei formale, trebuie exersate raportările la modele veritabile, scopul fiind „vertebrarea” valorică a persoanelor şi câştigarea unei autonomii sau competenţe axiologice, astfel încât individul, de unul singur, să se descurce în noianul de modele livrate de alţii, să devină imun faţă de falsele sau periculoasele incitări. De bună seamă, un astfel de exerciţiu poate fi asistat o perioadă determinată (de şcoală, de Biserică, de familie). Maturitatea şi autenticitatea formării sunt demonstrate atunci când persoana se descurcă singură, alege liber, responsabil şi în cunoştinţă de cauză atât valori, cât şi zări de acţiune care să-i facă bine lui, dar şi mediului socio-cultural de care aparţine.

Pentru aceasta, e de dorit să existe o coerenţă de acţiune atât sincron, cât şi pe linie evolutivă, între diferiţii factori ai educaţiei, astfel încât să se completeze reciproc, iar, la o adică, unul dintre factori să suplinească lipsa sau deficitul educativ venit de la o instanţă (de pildă, ce nu poate face familia, să preia ca sarcină şcoala sau Biserica etc.). Asemenea principiului vaselor comunicante, aportul formativ al acestor factori se va reechilibra sau potenţa permanent, astfel încât să se realizeze permanent un plus valoric, la nivelul ansamblului, pe linie de formare.

O societate normală va încuraja toţi aceşti factori, ce nu trebuie să acţioneze separat sau concurenţial, ci prin colaborare, co-părtăşie de scopuri şi metode spre binele fiecărei peroane şi întregului organism societal.