Lazăr chiar a înviat?
Unii atribuie o valoare mai mult simbolică relatării despre învierea lui Lazăr, din Evanghelia după sfântul Ioan. E vorba de un fapt istoric? Cum de ceilalţi trei evanghelişti nu amintesc evenimentul?
Fiecare minune este un semn tulburător şi transcendent, care are loc şi urmări în istorie, dar pe care o depăşeşte. Cu siguranţă, istoricul nu va putea niciodată să scoată în relief realitatea minunii ca atare. Ştiinţa şi istoria nu pot verifica miracolul, ci doar să ateste un fapt neobişnuit.
Plecând de la această premisă, putem formula două considerente sintetice despre întâmplarea legată de Lazăr. În primul rând, caracterul istoric al relatării lui Ioan e bine punctat. Numele, cadrul geografic şi social sunt puternic subliniate şi uşor de verificat. Un biblist american, John P. Meier, în volumul al doilea al operei sale Un evreu marginal, alocă peste 50 de pagini demonstrării caracterului istoric al evenimentului. Concluzia sa e că „relatarea învierii lui Lazăr nu e o simplă creaţie a evanghelistului Ioan, ci reia o istorisire a unui miracol care circula în sânul tradiţiei ioanee înainte de redactarea celei de-a patra Evanghelii”.
A doua observaţie e că evangheliştii au fost autori în toată puterea cuvântului, care au selecţionat, aranjat şi interpretat spuse şi fapte din viaţa lui Isus dintr-o perspectivă proprie. Materialele alcătuite din amintiri orale şi mărturii iniţiale scrise referitoare la Cristos erau nenumărate. Ioan foloseşte hiperbola imposibilităţii lumii de a cuprinde întâmplările, dacă s-ar scrie (cf. 21,25) şi recunoaşte că Isus a făcut multe alte minuni (cf. 20,30).
Acelaşi John P. Meier spune: „Chiar dacă ar fi cunoscut relatarea iniţială (preioanee) despre Lazăr, cei trei evanghelişti sinoptici – care aveau deja la dispoziţia lor relatarea despre învierea fiicei lui Iair şi, în cazul lui Luca, despre învierea fiului văduvei din Nain – n-ar fi simţit nevoia acută a unei alte povestiri referitoare la învierea din morţi. Tăcerea Evangheliilor sinoptice asupra învierii lui Lazăr nu spune nimic împotriva caracterului istoric fundamental al acestei tradiţii”.