Întrebări şi răspunsuri delegate

Într-o carte tradusă recent şi în limba română, cu titlul: Răspunsuri scurte la marile întrebări, scrisă de Stephen Hawking, acesta mărturiseşte, printre altele, că „marile întrebări nu i-au dat niciodată pace”. De fapt, adaugă el, „oamenii au căutat dintotdeauna răspunsuri la marile întrebări”. Ulterior, precizează şi care sunt acestea: „Există Dumnezeu? Cum a început totul? Există şi altă viaţă inteligentă pe pământ? Ce se află în interiorul unei găuri negre? Vom supravieţui pe pământ?” etc.

Această carte s-a bucurat de un mare succes în lume, dovadă că la o simplă căutare pe internet a sintagmei „marile întrebări”, primele pagini care se deschid fac trimitere la ea. Poate că şi titlul o avantajează, căci promite „răspunsuri scurte”. De fapt, Hawking a fost considerat un vector strălucit de popularizare a fizicii şi cosmologiei în zilele noastre, tocmai pentru că a reuşit să explice şi să comunice pe înţelesul tuturor conţinutul cercetărilor şi descoperirilor sale în domeniu, şi asta în ciuda unei boli de care a suferit şi care i-a distrus capacitatea de a se mişca, de a vorbi, de a mânca şi de a respira. Potrivit spuselor sale, tocmai acest necaz l-a motivat şi mai mult să se dedice „marilor întrebări”. „Boala părea să progreseze rapid. Oarecum normal, am intrat în depresie... Apoi, ritmul în care avansa boala a încetinit, aşa că mi-am recăpătat entuziasmul şi m-am reapucat de muncă. După ce aşteptările îmi fuseseră reduse la zero, fiecare zi mi se părea un dar şi am început să apreciez tot ce aveam. Atât timp cât există viaţă, există şi speranţă”.

Este surprinzător faptul că acest celebru fizician englez îşi începe cartea cu o întrebare de natură metafizică: „Există Dumnezeu?”. Să fie asta o dovadă în plus că „marile întrebări” nu pot eluda problema lui Dumnezeu? Oricum ar fi, Hawking lasă să se înţeleagă că motivul pentru care a ales să formuleze astfel prima întrebare a ultimei sale cărţi, considerată de unii „testamentară”, este mai ales dorinţa de „a tranşa” câteva aspecte, interpretate deseori greşit, în privinţa raportării sale la Dumnezeu: în primul rând, afirmă răspicat că el nu a intenţionat niciodată „să se dueleze” cu Dumnezeu şi asta pentru că, pur şi simplu, „nu are nimic cu Dumnezeu”; în al doilea rând, că nu doreşte să lase impresia că tot ceea ce şi-a propus a fost să confirme sau să infirme existenţa lui Dumnezeu; în al treilea rând, că în toată activitatea sa a încercat să găsească „un cadru raţional care să explice universul din jurul nostru”. În urma cercetărilor şi studiilor sale, a ajuns la convingerea că „universul a apărut spontan din nimic în conformitate cu legile ştiinţei”.

Aceste precizări, pe care Hawking le face despre Dumnezeu, chiar spre finalul vieţii sale, ar trebui să îndepărteze un echivoc din mintea unora care se grăbesc să-i acorde aceiaşi autoritate când vorbeşte despre Dumnezeu, pe care, pe bună dreptate, i-o acordă ca om de ştiinţă. Prin urmare, „autoritatea religioasă” pe care Hawking a căpătat-o pentru unii, ca şi „interesul religios” pe care i-l acordă alţii, sunt total lipsite de temei.

Din păcate, fenomenul „delegării autorităţii” se răsfrânge din ce în ce mai mult şi asupra opţiunii religioase, mai ales datorită „analfabetismului religios care se răspândeşte în mijlocul unei societăţi atât de inteligente” (Benedict al XVI-lea). Astfel, „celebrităţi” în varii domenii de activitate, mai puţin spirituale şi religioase, decid în locul multora ce există şi ce nu există, ce să gândească şi ce să nu gândească, ce să aleagă şi ce să refuze, ce să creadă şi ce să nu creadă, în sfârşit, ce să (se) întrebe şi ce să nu (se) întrebe. În timpul mişcărilor studenţeşti din anul 1968, cineva a scris pe un zid: „Dumnezeu este răspunsul”. Ulterior, altcineva a adăugat: „Dar care este întrebarea?”.