Smerenia chipului

Smerenia e starea firească a sufletului, sălaş al păcii şi al luminii interioare. E împăcarea cu sine, în vecinătatea cea bună a creaţiei, nestânjenită de vreo părere sau de vreo imagine. Nici prin răgazul contemplaţiei nu o putem cunoaşte, oricât de senină ne-ar fi cugetarea, ea, contemplaţia rămâne expresie, o expresie fără chip interior. Smerenia e arta energiilor divine creative. E şi asceză, dar şi agonie, de a rămâne statornic şi cucernic, să nu te părăseşti, să stai cu tine, smerit în tine.

Smerenia e cu atât mai greu de dobândit, întrucât nu e nici metodă şi nici practică. Nici rugăciunea nu ajută prea mult, dacă e mecanică şi repetitivă, rostită cu gândul aiurea.

Cel smerit nu-şi poate cunoaşte smerenia, altfel nu ar mai putea fi smerit, dacă îşi priveşte chipul din afara lui. Doar privind în interioritatea sa şi recunoscându-se, numai aşa poţi fi tu cu tine, întru Cristos. E treapta supremă a identificării, când baţi la uşa inimii lui Cristos şi el te întreabă cine eşti, iar tu îi răspunzi: „Tu eşti, Doamne!”. Nici cei smeriţi nu se recunosc între ei, chiar între suflete aflate pe aceeaşi treaptă a cunoaşterii. S-ar trezi atunci demonul curiozităţii bănuitoare, că ai avea ascunzişuri, în loc de taine. Smerenia nu ţine nici de voinţă sau de renunţare la vreo dorinţă pământeană. Nu e nici cunoaştere, nici împietrire a inimii, nici cădere în deşertăciune. Şi cu toate acestea, smerenia are câte ceva din fiecare lucrare a Duhului.

Întâi de toate, smerenia nu poate fi afişată ca pe un merit sau o calitate în plus, faţă de cei simpli în duh, buni primitori şi primenitori, prin coborârea Duhului asupra lor. În cele din urmă, smerenia e, în chip tainic, chipul smerit al Creatorului faţă de creaţia sa. Nu o lasă de izbelişte, nu o părăseşte, dimpotrivă Dumnezeu se ţine de cuvânt, făgăduinţa sa are întâietate faţă de cele ameninţate cu învrăjbirea, cu mortificarea sufletului. Prin moarte o va salva de la pieire, şi prin suferinţă părintească îşi va jertfi Fiul. De la Dumnezeu Tatăl, până la pruncul Isus, smerenia e chipul iubirii părinteşti. Smerenia e eliberare de gânduri şi de păreri umilitoare. De la firul de iarbă înlăcrimată şi până la firul de nisip, de la roua dimineţii şi până la aurora din zori, de la respiraţia tulpinii şi până la ultima frunză în cădere, toate sunt chipuri ale smereniei faţă de creaţie, chipuri ale suferinţei, aşa cum lumina e suferinţa culorilor.

Smerita smerenie se adânceşte şi devine expresie a bucuriei, de eliberare de gânduri şi păreri, fără să se vadă sau să se discute teoretic despre ea. E trăire în Duhul adevărului. Smerenia e o permanenţă, o stare de trezvie continuă şi o bucurie fără de margini, o vibrare necontenită. În schimb, starea de mândrie e stare demonică.

Faţă de evlavie şi de adiere a luminii, smerenia e o putere tainică pe care o primesc cei desăvârşiţi. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem avea acces la smerenie, prin închipuire, ci prin recunoaştere a neputinţei noastre. Pe cel smerit niciodată nu-l urăşte vreun om, nici nu-l răneşte cu vorba, nici nu-l dispreţuieşte.

Smerita cugetare o întâlnim la sfinţii Părinţi, după o neîntreruptă contemplare şi după rugăciunea cea eliberatoare de sub arcanele nevăzute ale mândriei şi ale slavei deşarte. Faptul de a şti şi de a cunoaşte despre cele înalte au o putere ispititoare de a te înşela cu păreri, cu idei, cu aparenţe. Doar cei desăvârşiţi sunt smeriţi, faţă de creaţie şi faţă de Creator, după cum cel dintâi smerit e însuşi Dumnezeu. Dumnezeu vede că ceva ameninţă creaţia sa, că alcătuirea omului e încâlcită şi amestecată, potrivnică, îndărătnică şi apucată. Atunci, Dumnezeu nu stă pe gânduri şi găseşte calea directă spre om, adresându-i-se prin aleşii săi, Moise, David, apostolul Paul, prin încercări şi prigoniri la care sunt supuşi aceştia şi la care nimeni nu ar rezista.

Smerita cugetare e o cale, dar şi o ţintă. Omul e supus vrăjmăşiei, dar şi duioşiei. Poate fi supus prin aparenţe şi înşelăciuni, prin fiicele mândriei, sau poate fi ascultător, îndelung răbdător, urmând o cale strâmtorată, părintească şi duhovnicească. De la Dumnezeu cel mult milostiv primesc smerenie cei cu inima curată, cei simpli, cei buni primitori, necârtitori, fără de răutate ascunsă. Pentru a fi buni primitori presupune curăţie a minţii, inimă curată, blândeţe şi sfială faţă de creaţie şi de Creator.

Dumnezeu e smerenie şi nu se arată în toată atotputernicia sa, întrucât l-ar surprinde pe om nepregătit şi l-ar putea uşor înspăimânta. De la Dumnezeu primim darul smereniei şi îi răspundem cu frică. A fi smerit nu e un privilegiu şi nu se impune ca putere şi cu putere. Dimpotrivă, putinţa e fericirea de a fi cu toată inima şi cu tot cugetul aţintit asupra proniei cereşti, având în centru pe Creatorul şi măreţia creaţiei sale.

Cititorul smerit e cel care primeşte cuvântul viu, în rezonanţă cu starea de pace şi de evlavie a inimii, de curăţie a minţii fără de răutate. Smerit nu devii, smerit eşti de la bun început, cu frica de a nu stânjeni, cu teama de a nu-l supăra pe Dumnezeu. Evlavia şi blândeţea, îndelunga răbdare de a primi ce e scris în cartea vieţii şi pentru tine. Smerenia e stăpânire de sine, frângere a voii tale şi primitor cuviincios. Prima încercare e să te eliberezi de mândrie, să nu fii răzbunător chiar faţă de cei răufăcători şi prigonitori. Zavistia fiind urgie şi năpăstuire, ea nu poate fi biruită decât prin darul proniei cereşti şi al puterii de a îndura, de a primi Duhul mângâierii în inima ta. Aşa s-a întâmplat cu Moise. Înţelept şi smerit, Moise eliberează un popor din robie, prin răbdare, ascultare şi smerenie. La fel s-a întâmplat cu prorocul şi regele David. Tot prin smerenie, după prigoniri şi ameninţări cu moartea, nerăzbunător şi iertător, Moise va fi alesul lui Dumnezeu, prin simplitate, blândeţe, prin smerenie şi îndelungă răbdare. Smerenia e sufletul creaţiei, apa vie a vieţii, sălaşul Duhului mângâietor şi al energiilor divine creatoare. Suntem înscrişi în cartea vieţii, şi de aici nu avem altă cale decât urmând calea adevărului şi lumina iubirii.

Dumnezeu e smerenie, dar şi iubire. Isus e smerenie, dar şi jertfire. Maica Domnului e smerenie, dar şi tânguire. Sfântul Duh e smerenie, dar şi suspin şi mâhnire. Sfânta Treime e smerenie desăvârşită, dar şi sălaş părintesc al păcii şi al împlinirii. Prorocii şi apostolii, sfinţii Părinţi sunt smerenie faţă de Cuvântul rostit sau înscris în inima lor. Preotul, anahoretul şi poetul sunt smerenie, cucernici şi biruitori asupra abisului uman.

Gheorghe Simon