Dor de Ambroziu

Încă un aspect legat de chestiunea utilului: problema proprie­tăţii. Cicero ţine mult la ea, Ambrozie e opusul lui Cicero. Spune Ambrozie: Sic Deus generari jussit omnia ut pastus omnibus communis esset, et terra foret omnium quaedem communis possessio. Natura igitur jus commune generavit, usurpatio fecit jus privatum (asta vrea să spună, în termenii lui Ambrozie, că dacă natura a dat totul oamenilor în comun şi din abundenţă, Dumnezeu a ordonat fiecărui lucru să se nască şi tot ceea ce a produs era comun tuturor, după cum pământul era al tuturor. Natura a făcut, prin urmare, dreptul comun, iar uzurparea pe cel privat).

Concluzia? În ciuda imitaţiei în aparenţă aşa de frecvente şi a raporturilor inevi­tabile, tratatul lui Ambrozie (De oficiis Ministrorul) nu e atât o copie cât un opus al cărţii lui Cicero (De oficiis). Distanţa dintre cele două cărţi e aceea dintre morala creştină şi aceea păgână. Cartea lui Ambrozie e codul slujitorilor Bisericii şi a celor care frecventează Biserica; tratatul lui Cicero e codul onestităţii, dar nu al Legii celei noi, ci a Senatului. Regula se aplică la Cicero societăţii în întregime şi scopul declarat este acela de a forma omul onest şi pe cetăţeanul cel bun. Ce vrea el este de a vedea cum putem ajunge pe căi cinstite la onoruri, glorie, bogăţie, cum putem uni binefacerea şi economia prudentă (a nu da/oferi prea mult). Aceasta se poate numi înţelepciune, dar morala creştină vrea mai mult. Acţiunea ei nu se închide în lumea aceasta; orizontul ei este altul. Unde se încheie pentru Cicero morala, pentru Ambrozie abia începe. Cicero e mulţu­mit de a ajunge la poalele muntelui. Ambrozie de acolo abia începe să urce. Omul lui onest nu este atât cetăţeanul Republicii (deşi este şi aşa ceva), cât candidatul la locuirea cerului.

Una dintre temele favorite ale lui Ambrozie este imoralitatea contrastului între extrema sărăcie a unora şi luxul afişat de alţii. Semnificativă este Epistola XXVIII, 8, unde vorbeşte despre cei doi vecini : regele Ahab şi săracul Nabot (3 Regi 21,1-29 : Palatul de fildeş al regelui Ahab / El a dorit grădini mai mari / Nabot a refuzat bani mulţi pentru via sa / Ahab s-a supărat / Regina lui, Izabela, a înfăptuit uciderea lui Nabot / Dumnezeu prin Ilie l-a mustrat pe regele Ahab, promiţându-i pedeapsă), precum şi „Cuvântarea împotriva lui Auxenţiu după prădarea bisericilor” (Epistola XXI).

Pe scurt, Ambrozie deduce întreaga morală din două principii fundamentale : cuviinţa (decorum) şi folosinţa (utile). Ceea ce este cuviincios (moral) corespunde raţiunii adevărate în purtarea omului faţă de Dumnezeu, lume, semeni, sine. Cuviinţa este determinată de cele patru virtuţi cardinale: înţelepciunea (prudentia) este aceea care dă seamă de purtarea noastră faţă de Dumnezeu; dreptatea (justitia) mă plasează într-un raport normal cu semenul şi societatea, cu mine însumi; curajul (fortitudo) și cumpătarea (temperantia).

Apoi se ocupă Ambrozie de ceea ce este util/folositor. Ce este ceea ce este util ? Tot ceea ce face să înainteze pietatea noastră, tot ceea ce ne face plăcuţi lui Dumnezeu şi semenilor. Scopul este de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Fiecare îşi întocmeşte viaţa în aşa fel încât să tindă către atingerea scopului suprem al vieţii. Și cum clericii trebuie să devină ei înşişi, mai întâi, desăvârşiţi, nu e de mirare că tratatul ambrozian le este adresat cu precădere.

O precizare semnificativă: dreptatea şi înţelepciunea deşi sunt nedespărţite (fiindcă unde este una din ele acolo sunt amândouă), noi avem a rămâne credincioşi împărţirii obişnuite care le distinge ca virtuţi cardinale. Iată virtuţile şi scurtele lor definiţii:

• dreptatea = a da fiecăruia ceea ce este al lui;
• curajul = suportarea ostenelilor şi pericolelor (în felul în care adevărata răbdare constă în a răbda ceea ce nu poate fi răbdat);
• înţelepciunea = alegerea exactă a bunurilor; ea deosebeşte ceea ce este folositor de ceea ce este spre pagubă;
• cumpătarea = dispreţuirea plăcerilor; ceea ce este în felul firii e plăcere. Restul cade sub sancţiunea dispreţului.

Și totul este aşezat în jurul unei spuse Pauline din 1 Corinteni 10, 23: „Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos. Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate zidesc”.

Ambrozie citează frecvent din filosofii greci, din Cicero, Homer, Vergiliu, Euripide. Pare clar programul lui: conversiunea vechii culturi în folosul creştinismului. Pragmatic şi diplomat, Ambrozie este fidel tradiţiei, clar şi precis în limbă şi adept al ideii conform căreia credinţa este mai presus de ştiinţă; eroarea vine din rațiune, din proasta ei folosire, căci buna ei folosire total credință conduce în felul în care ratio confortata fide.

Și așa, după atâtea episoade despre Ambrozie, ni se face dor de el!