Ucenicii vrăjitori

Africanii negri au fost duşi în sclavie, cu secole în urmă, în America, în ceea ce se cheamă azi Statele Unite ale Americii, dar şi în Cuba şi Brazilia, iar din această cauză azi nu mai poţi spune, fără nicio intenţie negativă, despre o persoană de culoare că e neagră. Dar şi albii au fost luaţi sclavi, mai ales de arabi, în Evul Mediu, cu miile. Un caz cunoscut, deoarece sclavul a devenit celebru ca scriitor, este acela al lui Cervantes, care a fost răpit în Mediterana, de pe o corabie, şi dus în sclavie în Tunis, pe atunci parte a Imperiului Otoman, unde a rămas vreo cinci ani, fiind eliberat contra unei sume de bani plătite de fratele său. E drept, africanii răpiţi – unii zic chiar de ai lor – şi trimişi în condiţii îngrozitoare peste Oceanul Atlantic, nu puteau şi nu aveau de cine să fie răscumpăraţi.

Bun, cele de mai sus înseamnă că nu te mai poţi referi la un om alb ca la un alb, pentru că albii au fost duşi în sclavie în Evul Mediu? Ca echivalenţă, aşa ar trebui. Dar, atenţie, nu toţi albii au fost sclavi, mă rog, nu în lumea arabă, cum nici toţi negrii africani nu au devenit sclavi în America, dovadă că Africa e încă un continent destul de populat.

În aceeaşi logică nu mai poţi spune nici despre oameni că sunt oameni, pentru că unii dintre ei au fost victimele unor nemaipomenite crime şi genociduri de-a lungul istoriei, dar şi pentru că, tot ei, mă rog, unii dintre ei, le-au provocat şi practicat!

La Paris, în decembrie 2020, avea loc un meci de fotbal între o echipă din Turcia şi celebra PSG. Echipa turcă avea un oficial a cărui piele era de culoare neagră. La un moment dat, un arbitru de rezervă l-a indicat pe acesta celui de centru, făcând referire la culoarea pielii lui, ca să poată fi identificat, pentru că săvârşise nu ştiu ce nepermis de regulament şi ca să fie pedepsit. Spunând cuvintele „ăla negru”, arbitrul de margine a provocat un uragan de proteste, inclusiv din partea celor de la PSG, meciul fiind întrerupt şi, pe urmă, amânat. Arbitrul de rezervă, care era român, ca şi cel de la centru, a fost acuzat de rasism. Şi asta deoarece cuvântul „negru” le-a sunat jucătorilor de toate naţiile de pe la cele două echipe, cât şi oficialilor neromâni, ca nigger, în engleză, sau, în franceză, nègre, care sunt insulte în cele două limbi, acolo neutre fiind cuvintele noir şi black. Ar fi trebuit să li se spună, poate, vorbitorilor de franceză şi engleză de pe-acolo că „negru”, ca şi noir, ca şi black, înseamnă în româneşte o culoare, nu o înjurătură. Asta ne arată ce confuzii poate stârni o simplă similitudine sonoră, care nu este întotdeauna şi una semantică. Dar cum să explici asta în acel uragan de proteste izbucnite pe loc?

Cei care au învăţat româna, dar bâjbâie şi prin alte limbi romanice (deşi chiar şi engleza mai joacă feste), ştiu că multe cuvinte care sună în italiană, spaniolă sau chiar portugheză cam ca în română pot să însemne cu totul altceva în fiecare dintre aceste limbi. Să luăm, de exemplu, cuvântul „fiscal”, care în română înseamnă „referitor la fisc”, organism prin care statul încasează de la cetăţeni impozite. În spaniolă găsim cuvântul fiscalia, iar dacă ne vom grăbi, vom crede că e vorba de acelaşi, măcar, domeniu. Ei bine, nu; fiscalia înseamnă cu totul altceva, şi anume funcţia de procuror, „procuratură”. E drept că de infracţiunile fiscale se ocupă procurorii, dar e vorba totuşi de alt înţeles, chiar dacă simplul „fiscal” înseamnă şi în spaniolă şi „fiscal”-ul nostru.

Un fel de legendă universitară veche spunea că, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, unui profesor italian care preda în România, aflându-se la volanul automobilului său decapotabil pe o stradă din Bucureşti, i-au sărit în faţă, neaşteptat, două doamne. Profesorul a încetinit şi, deoarece apăruseră brusc la o curbă a străzii, le-a spus pe italieneşte: „Atenţie în curbe!”. La care doamnele au sărit ca arse, înţelegând cu totul altceva, adică o insultă gravă, cu o sonoritate foarte apropiată de aceea italiană a cuvântului echivalent pentru „curbe”, fără ca italianul să-şi dea seama, pe moment, de neînţelegere. Dacă ar fi existat şi pe atunci isteria aceasta a cuvintelor şi vreun organism corespunzător, probabil că bietul om ar fi fost amendat, dacă nu chiar expulzat.

S-a făcut multă tevatură pe seama confuziei de termeni de la meciul citat mai sus, iar arbitrii români ai partidei fără (alt) interes de la Paris, unde rezultatul nu mai avea nicio miză serioasă, au avut şi or să mai aibă mult de suferit. Nu este decât o urmare a exagerărilor pe care faimoasa corectitudine politică le poate stârni la oameni simpli, lipsiţi de instrucţie şcolară suficientă. E ca şi cum ai da pe mâna unor copii nepreveniţi nişte jucării care la un moment dat pot exploda, nefiind bine folosite. A, dar ce spun eu? E cum se întâmplă în preajma Crăciunului şi a Anului Nou, când tot felul de inşi, chiar copii, se înarmează cu petarde şi alte „bombe”, care le explodează în ochi sau îi ard pe alte părţi ale corpului. Vânzătorii de asemenea „jucării” sunt, în general, pedepsiţi, amendaţi măcar, dar celor care au dat pe mâna nepregătiţilor prevederile noii cenzuri nu li se întâmplă nimic, chiar în cazuri mai grave decât cel de la Paris, cum ar fi devastarea unor oraşe, incendierea automobilelor şi chiar a unor clădiri, în cadrul unor proteste.

Ca să nu mai observ că asemenea întâmplări pot da ocazia unor dictatori, precum Erdogan, care nu ar recunoaşte nici în ruptul capului genocidul armean sau cel împotriva kurzilor, să se revolte în numele drepturilor omului şi al luptei antirasiste!

Să-i înveţi pe oameni să nu se mai insulte între ei e una, şi pentru asta corectitudinea politică e folositoare, dar să duci această învăţătură dincolo de limitele raţiunii e cu totul altceva. Focul de paie pe care-l puteţi vedea, cred, mult timp de acum înainte pe reţelele de socializare sau chiar pe cele de ştiri e una dintre exagerările care, din fericire, de data asta, nu s-a soldat cu moartea nimănui, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în alte părţi şi împrejurări…

O mai fi existând în amintirea cuiva celebrul exemplu al ucenicului vrăjitor, care, din lipsă de experienţă, scapă instrumentele familiare vrăjitorilor experţi, provocând pagube imense? (Ca să nu trezesc cine ştie ce alte instincte cenzoriale, menţionez că aici e vorba doar de o metaforă, nu de o declaraţie în favoarea vrăjitoriei).