Răspunsul sfântului Francisc

O interpretare superficială a istoriei ne poate face să credem că momentul în care trăim, epoca noastră cunoaşte o criză nemaiîntâlnită. Nu s-a mai auzit din negura timpurilor de aşa ceva. Însă crize au tot fost, într-un fel sau altul. Momente de cumpănă s-au succedat, fără să lase prea mult răgaz omului ca să-şi trăiască viaţa liniştit. Întrebarea „ce să fac?” se naşte instantaneu, în faţa oricărei încercări ce zbuciumă cotidianul nostru. Însă pentru un creştin nu aceasta e prima întrebare care ar trebui formulată, ci „ce anume vrea Dumnezeu să îmi spună prin situaţia dificilă pe care o trăiesc? Ce intenţionează să-mi arate?”. Căci e necesar ca dorinţa de a înţelege sensul realităţii să preceadă orice discernământ, orice decizie.

Biblia ne spune că Dumnezeu a ascuns în profundul inimilor noastre memoria unui legământ veşnic care exprimă binecuvântarea de a fi poporul lui Dumnezeu. Totul e în mâinile providenţei. Omul dobândeşte o conştiinţă de sine reînnoită şi o înţelegere proaspătă a realităţii care îl înconjoară (cf. Evr 8,10; Ier 31,33). Altfel spus, a căuta sensul evenimentelor nu e doar obiectul unei analize exterioare, ci şi o coborâre în profunzimile inimii. „Mai mult decât tot ce păzeşti, ocroteşte-ţi inima, căci din ea [ies] izvoarele vieţii!”, ne îndeamnă Cartea Proverbelor (4,23).

Răspunsul franciscan la orice moment de criză se găseşte în înseşi cuvintele sfântului Francisc din Assisi, care descrie în Testamentul său propria vocaţie: „Domnul mi-a dat să încep să fac pocăinţă”. În faţa ochilor sfântului Francisc se prezintă un peisaj dezolant. O lume violentă, suferinţe fără număr, multă nedreptate socială, mizerie umană, avariţie şi ipocrizie etc. Se regăsesc cu prisosinţă în peisajul social al epocii cu pricina. Asta în ciuda faptului că se consideră o societate creştină. O criză profundă se dezvăluie înţelegerii lui Francisc. Ea degenerează deseori în conflicte violente în familii, între cetăţi, între oameni. Dacă am fi fost martori oculari ai unei asemenea realităţi, e greu să ne imaginăm reacţia noastră. Indignare e prea puţin spus. Răspunsul lui Francisc e simplu: „Domnul mi-a dat să încep să fac pocăinţă”. Cine s-ar fi gândit la o asemenea soluţie?

Cuvintele sale explică întreaga sa viaţă, de altfel prea uşor şi prea des înfăţişată într-o aură romantică. Francisc va face pocăinţă toată viaţa sa. Căci pocăinţa este, pur şi simplu, răspunsul omului la exigenţa convertirii, întoarcerea sa în braţele Tatălui. Încă de la începutul Evangheliei după sfântul Marcu, apelul lui Isus se face auzit: „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie”.

Ce înseamnă atunci pocăinţa? În limbajul simplu, „pocăit” îl desemna cândva pe cel ce adera la vreo sectă neoprotestantă. Mult mai mult însă se ascunde în semnificaţia acestui cuvânt. Pocăinţa e ceea ce convertirea determină în viaţa proprie. A face pocăinţă înseamnă a ne debarasa de tot ceea ce e inutil, tot ceea ce se îngrămădeşte în viaţa noastră şi ne face greoi, îngrijoraţi, preocupaţi. Astfel îi fac loc lui Dumnezeu în viaţa mea. Se deschide în modul acesta o cale ce mă conduce în profunzimile inimii, pentru a scoate la lumină tezaurul pe care Dumnezeu l-a ascuns acolo. Cuvântul lui Dumnezeu ne este călăuză. Pocăinţa asumă o pozitivitate neaşteptată, căci ea vrea să protejeze iubirea prin efortul de a ajusta viaţa mea la persoana iubită, la Dumnezeu, încetând să îmi privesc lungul nasului. De aceea, asceza creştină nu e o simplă disciplină budistă care mă învaţă autocontrolul şi autosuficienţa, ci ea mă aşază într-o comuniune divină cu Isus înviat. Ea eliberează în viaţa mea energia lui Cristos înviat.

Pocăinţa îi deschide ochii lui Francisc pentru a vedea că ceva mult mai frumos, mai valoros există dincolo de ceea ce ochii omului pot să vadă: bogăţie, fericire, sănătate, împlinire. El îl vede pe Dumnezeu în persoana leproşilor, a săracilor, într-o biserică în ruine, într-o societate sfâşiată de nedreptate. Francisc îl vede pe Dumnezeu. Căci convertirea sa, pocăinţa sa i-a purificat inima. Iar cei cu inima curată îl văd pe Dumnezeu. Îl vede şi îl laudă pe Dumnezeu: „Lăudat să fii, Dumnezeul meu!”.

Gelul hidro-alcoolic ne poate curăţa mâinile, însă ce facem cu inima şi sufletul? Sfântul Francisc înţelege că dispoziţiile sanitare trebuie asumate în profunzime: „Stropeşte-mă cu isop şi voi fi curat, spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada! Fă să aud [un cuvânt] de bucurie şi veselie şi oasele pe care le-ai zdrobit vor tresălta! Întoarce-ţi faţa de la păcatele mele, şi şterge toate nelegiuirile mele. Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi un duh statornic înnoieşte înăuntrul meu!” (Ps 51,9-12).

Din păcate, ne trăim credinţa într-un context mai degrabă pozitivist. Dumnezeu este privit un bunic atotputernic, dar naiv, aflat în serviciul omului, pentru ca, răspunzându-i tuturor rugăciunilor, să îl facă pe om să trăiască o viaţă împlinită. Curăţia inimii dobândită printr-o convertire neîncetată purifică înţelegerea noastră de Dumnezeu, ne face să dorim nu atât o viaţă împlinită aici, pe pământ, ci veşnicia fericită a copiilor lui Dumnezeu. El este aliatul nostru care a învins deja moartea. O inimă curată e capabilă să discearnă aceasta. Iar odată ce înţelegem că prin credinţă am învins moartea, învăţăm şi cum să ne confruntăm cu tot ceea ce seamănă moarte în jurul nostru: cu realism şi seninătate. Căci – nu-i aşa? – un obstacol absurd în calea vindecării poate fi prezumţia că nu e nimic de vindecat în viaţa mea, că nu am nimic de convertit, niciun motiv de pocăinţă. Cuvântul lui Dumnezeu ne indică cu simplitate şi onestitate cum să ieşim dintr-o criză: „Să-şi părăsească nelegiuitul calea sa şi păcătosul, gândurile sale! Să se întoarcă la Domnul şi el se va îndura de ei, la Dumnezeul nostru, căci el este mărinimos în iertare. Căci gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele – oracolul Domnului” (Is 55,7-8).