Întâlniri de har

Întâlnirile cu unele persoane ne transmit o stare de bine pe care o păstrăm pentru un timp, chiar şi după ce ne vedem de drum, tot la fel cum, contactul cu alţi semeni ne încarcă de o energie de care căutăm imediat să ne descotorosim. Reacţionăm astfel pur şi simplu, purtaţi de ceva din interior, greu de explicat. Astăzi se vorbeşte mult de „chimia” dintre persoane, unii preferă să-i spună „conexiune sufletească”, alţii sunt de părere că ar exista un limbaj profund al sufletelor noastre, pe care mintea încă nu-l poate descifra. Oricum ar fi, e clar că în prezenţa unor oameni căpătăm imediat încredere, suntem atinşi de o plăcută senzaţie de familiaritate şi cunoaştere reciprocă ce ne permite să ne instalăm firesc într-un dialog confortabil şi în împărtăşiri profunde, surprinşi atât de plăcut că avem atâtea în comun la nivelul dorinţelor, trăirilor, căutărilor, descoperirilor şi aspiraţiilor înalte.

Am constatat că întâlnirea cu astfel de persoane este neaşteptată, rară şi, în general, de scurtă durată, deşi pot exista şi excepţii. Nu prea ne este dat să ne bucurăm de astfel de momente atunci când le căutăm cu tot dinadinsul sau când simţim o nevoie acută în acest sens. Din acest motiv, înclin să cred că întâlnirea cu o persoană care reuşeşte „să ne atingă sufletul” nu este o întâmplare, ci un har. Dumnezeu, care „le-a făcut pe toate frumoase la timpul lor, ba chiar a pus veşnicia în inima [omului]” (Qoh 3,11), ne arată uneori iubirea sa, scoţându-ne în cale „omul potrivit, la momentul potrivit”. Îl recunoaştem de îndată ce ne priveşte şi ne adresează primele cuvinte purtătoare de viaţă, de pace, de încredere, de curaj şi de speranţă.

A dori să păstrăm doar pentru noi şi să acaparăm tot timpul unei astfel de persoane cu care simţim că rezonăm la un nivel adânc al fiinţei noastre, sufocând-o cu întrebări, cereri, mesaje etc., poate fi un semn de egoism, motiv pentru care e bine ca, în urma unei astfel de experienţe benefice, să ne întrebăm mai degrabă ce a voit Dumnezeu să ne transmită prin intermediul ei şi nu atât cum am putea să o prelungim la nesfârşit. Totodată, pentru ca o astfel de întâlnire să fie cu adevărat rodnică pe termen lung în viaţa noastră, e mai bine să o „trăim în credinţă”, în sensul de a o include într-un posibil plan al lui Dumnezeu căruia să-i rămânem deschişi pentru ca o eventuală lucrare a lui să se poată săvârşi în noi sau, prin noi, în lume. În unele cazuri, o astfel de lucrare divină conduce şi la dezvoltarea unei frumoase prietenii între două persoane, ceea ce devine un adevărat leac şi balsam dumnezeiesc pentru respectivele suflete (cf. Sir 6,14-17; Ct 5,1.16). Într-un fel, această afecţiune reciprocă nu este altceva decât consecinţa firească a acelei comuniuni sufleteşti rezultate în urma întâlnirii de har care a avut loc şi care poate fi necesară pentru parcurgerea unui drum de regăsire de sine, de vindecare interioară şi de accedere la omul adult în credinţă, care înaintează, în deplină libertate şi cu bucurie, spre „omul desăvârşit, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos” (Ef 4,13).

Cred totuşi că acest „miracol” al vieţii „nu se poate realiza decât pornind de la întâlnirea intimă cu Dumnezeu, o întâlnire care a devenit comuniune de voinţă, ajungând să atingă şi sentimentul. Atunci învăţ să privesc cealaltă persoană nu doar cu ochii şi sentimentele mele, ci în perspectiva lui Isus Cristos. Prietenul său este prietenul meu. Eu văd cu ochii lui Cristos şi pot să dăruiesc celuilalt mult mai mult decât lucrurile exterioare care îi sunt necesare: pot să-i dăruiesc privirea dragostei de care are nevoie” (Benedict al XVI-lea, Deus caritas est, nr. 18).