Mânie şi dispreţ

Ştim cu toţii că mânia este un păcat capital. Totuşi, în unele pagini din Vechiul Testament, Dumnezeu se mânie. Cum trebuie interpretată această imagine divină?

În limbajul obişnuit, adesea cuvintele „mânie”, „furie”, „îndârjire”, „dispreţ”, „nervozitate”, „înverşunare”, „indignare” sunt considerate sinonime. În realitate, trebuie să le diferenţiem, nu doar pentru gradul de intensitate al sentimentelor care se nasc, ci mai ales în privinţa conţinutului şi intenţiilor. Există o furie oarbă, care sfârşeşte în violenţă şi care îl detestă pe celălalt şi faptele sale, până ajunge la orbirea răzbunării. Pe de altă parte, există indignarea în faţa unei nedreptăţi evidente şi dovedite. Am putea simplifica, spunând că mânia este un viciu capital, în timp ce dispreţul poate fi o virtute.

Graniţa dintre aceste două instanţe morale nu este deloc stabilă şi clară. Se poate trece uşor dintr-o parte în cealaltă. Însă această distincţie este fundamentală tocmai pentru a înţelege „mânia lui Dumnezeu”, amintită adesea în Sfintele Scripturi.

Domnul intervine în istorie prin judecata sa, în momente care nu pot fi anticipate de om, ci care sunt concepute în funcţie de viziunea sa de ansamblu asupra lumii create. De aceea, Dumnezeu se prezintă, pe de o parte, drept şi exigent şi „nu-l lasă nepedepsit pe cel care păcătuieşte”, însă, pe de altă parte, este „plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi de adevăr” (Ex 34,6-7). Aşadar, Dumnezeu este cu desăvârşire drept, dar, mai presus de toate, iubire, care nu doreşte moartea păcătosului, ci ca acesta să se convertească şi să fie viu.

Şi Isus, care se defineşte ca fiind „blând şi smerit cu inima”, îşi arată uneori dispreţul prin fapte şi prin cuvinte. Să ne gândim numai la biciul cu care îi loveşte cu indignare pe negustorii din templu. Totuşi, după cum observa sfântul Paul, menirea de pe urmă a lui Cristos este aceea de a ne „mântui de mânia [divină] prin sângele lui” (Rom 5,9), dezvăluind astfel iubirea lui Dumnezeu (cf. 1In 4,8.16).