Crăciunul pentru toți, chiar și pentru filozofi!

Cuvântul „Crăciun” este un termen echivoc. Astăzi poate desemna mai multe realități. Astfel, poate să se refere la Crăciunul păgâno-consumerist, care se reduce la întâlnirea cu Moș Gerilă, la celebrarea culinară a „sărbătorilor de iarnă” și la afacerile comerciale conexe. În cazul acesta, elementul spiritual poate lipsi complet sau poate să supraviețuiască în câteva superstiții creștine. De asemenea, termenul poate să indice Crăciunul romantic, care exaltă sentimentul de nevinovăție al copilăriei, al relațiilor călduroase din familie, al nostalgiei după o lume mai bună; Crăciunul romantic nu exclude elementul religios, ci îl reduce la câteva „bune” practici: mersul la Liturghie, felicitările, gesturile de caritate. În fine, termenul poate desemna și Crăciunul creștin, care se celebrează în liturgia din biserici și se concretizează într-o viață trăită potrivit valorilor evanghelice. În centrul liturgiei nativității este Pruncul, Fiul lui Dumnezeu care se naște din Maria, la Betleem, într-un grajd. Dacă sunt pătrunse de această realitate, toate detaliile sărbătorii Crăciunului au viață, dacă nu, rămân „forme fără fond”. K. Rahner spunea: „Crăciunul înseamnă că el a venit, a luminat noaptea, a transformat noaptea înspăimântătoare a neliniștilor și disperărilor noastre într-o noapte sfântă”. Lucrul acesta îl vestește Crăciunul. Lucrul acesta trebuie să fie o realitate adevărată și permanentă în inimile și în sufletele noastre. Așadar, dacă Pruncul divin se află în centrul pregătirilor noastre pentru Crăciun, atunci, în noaptea sfântă, totul va căpăta semnificație și valoare: atmosfera de bucurie și de sărbătoare, luminile, bradul, schimbul de daruri, pentru că fiecare dar este un simbol al celui mai mare dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu, și anume copilul Isus. Fără această prezență pe care o inaugurează Isus în lume, totul se golește ^[1].

Drumul spre acela care dă sens sărbătorii Crăciunului este un drum comunitar și, totodată, individual, personal. Uneori, comunitatea trage persoana, alteori invers, persoana trage comunitatea. Privind la modul în care sunt trăite astăzi valorile și spiritul Crăciunului, îmi vin în minte câteva fraze rostite de Hegel, care, criticând teologii de profesie din timpul său, spunea că ar trebui să-i ascultăm mai degrabă pe filozofi, nu pe teologi, fiindcă „adevărurile fundamentale ale creștinismului au fost menținute și păstrate de filozofie” și, în consecință, oamenii religioși ar trebui „să caute refugiu în filozofie” ^[2].

Vă propun în continuare să ascultăm trei filozofi, ca și cum ar fi trei „magi” din zilele noastre. Darurile pe care i le oferă pruncului Isus și nouă sunt câteva dintre gândurile lor despre Crăciun.

Primul filozof este Sören Kierkegaard († 1855), unul dintre cei mai mari gânditori creștini (era de confesiune luterană) de la începutul secolului al XIX-lea. Primul adevăr pe care ni-l vestește Kierkegaard despre Crăciun este înjosirea sau umilirea Fiului lui Dumnezeu: „Creștinismul are mereu ca prim moment înjosirea și apoi ca al doilea moment o expresie paradoxală a înălțării. Cristos se naște într-o iesle: ce înjosire! Dar apoi steaua strălucește deasupra și regii vin să-l adore (cf. Mt 2,1 ș.u.); însă înjosirea nu este înlăturată. Acești regi ne dau o impresie curioasă despre neputința lor: aduc personal aceste daruri prețioase, îl adoră pe Prunc, dar ieslea și sărăcia rămân neschimbate. Acesta este semnul divinității” ^[3]. Al doilea adevăr, și anume că prezența istorică a lui Isus Cristos pe pământ nu este un eveniment trecut. Iată ce spune la începutul lucrării sale, Școala creștinismului: „Sunt optsprezece veacuri și mai mult de când Isus Cristos mergea pe fața pământului, dar acesta nu a fost un eveniment asemenea altora care, doar după ce au trecut, trec în istorie și apoi, ca fapte de mult trecute trec mai departe în uitare. Nu, prezența sa aici, pe pământ, nu va fi niciodată un eveniment de demult [...]. Dar atâta vreme cât există un credincios, atunci acesta, tocmai pentru a fi devenit credincios, trebuie să fi fost – și ca credincios, trebuie să continue să fie – la fel de contemporan cu prezența sa pe pământ, cum au fost primii săi contemporani. Această contemporaneitate este condiția credinței și, mai strict definită, este însăși credința” ^[4]. Așadar, Isus, fiul Mariei, care s-a născut în urmă cu mai bine de două mii de ani la Betleem, se poate naște astăzi, prin credință, în sufletul nostru, pentru a fi Emanuel, Dumnezeu-cu-noi. Prin credință, putem deveni contemporani cu evenimentul nașterii lui Isus la Betleem. În fine, al treilea adevăr se referă la scandalul unui Dumnezeu-om. Aceasta este explicația lui Kierkegaard: „Dumnezeu-Omul este unitatea dintre Dumnezeu și un singur om luat izolat. Că stirpea omenească stă sau trebuie să stea în relație de rudenie cu Dumnezeu, asta este un vechi păgânism; dar că un singur om luat izolat este Dumnezeu asta este creștinism, și acest un om singur luat izolat este Dumnezeu-Omul. Nu există, nici în cer nici pe pământ, nici în abisurile și nici în confuziile gândirii celei mai fantastice, posibilitatea unei asocieri, omenește vorbind, mai nebunești. Astfel se arată ea în situația de contemporaneitate; și cu Dumnezeu-Omul nu e posibilă niciun fel de relație, dacă nu se începe cu situația de contemporaneitate” ^[5]. Evident că rațiunea în fața acestui paradox absolut – Dumnezeu-Omul – se poticnește, însă omul rațional poate vedea că scandalul se îndreaptă spre înalt, nu spre adâncuri și, apelând la credință, intrând în temporalitatea lui Isus, Dumnezeu-Omul, omul devine creștin.

Al doilea filozof este Jean-Paul Sartre († 1980), filozof și dramaturg, ateu, pentru care „ideea de Dumnezeu este contradictorie”, iar „omul este o pasiune inutilă”. Poate nu știu mulți lucrul acesta, însă Sartre a scris o piesă de teatru pe tema Crăciunului în timpul detenției sale din Germania, în 1940. Aici a cunoscut mai mulți preoți catolici cu care s-a împrietenit. Le-a rămas recunoscător pentru discuțiile în contradictoriu și deschizătoare de orizonturi. Pentru ei a scris piesa intitulată Joc de Crăciun, ce urma să fie reprezentată în ajunul Crăciunului din acel an. Sartre ne transmite un adevăr, și anume că gloria Crăciunului constă în armonia și unitatea dintre Creator și creatură în persoana lui Isus. Povestitorul principal din piesă este orb din născare. Astfel insinuează că, deși ateu, autorul este deschis transcendenței, fiindcă orbii din născare au nostalgia luminii și iubesc să vorbească despre ea. Inspirat într-un anumit fel de Duhul Sfânt, Sartre a scris unul dintre cele mai frumoase texte despre încarnarea Fiului lui Dumnezeu. Poate fi comparat cu Roman Melodul. A vorbit într-un mod dialectic și dramatic despre inefabilul și armonia contrariilor din inima Mariei ^[6]. „Fecioara este palidă: privește copilul. [...] Cristos este copilul său, carne din carne sa și rodul trupului său. L-a purtat nouă luni și îi va da să sugă, și laptele ei va deveni sângele lui Dumnezeu. Câteodată este foarte tentată să uite că este Dumnezeu. Îl strânge în brațele sale și îi spune copilașul meu. Alteori rămâne blocată și se gândește: Dumnezeu este acolo, și o cuprinde un fel de oroare religioasă față de acest Dumnezeu mut, față de acest copil terifiant. [...] Există și alte momente rapide și alunecoase în care simte că Cristos este fiul său, micuțul său și, în același timp, că este Dumnezeu. Îl privește și se gândește: acest Dumnezeu este copilul meu. Această carne divină este carnea mea. El este făcut din mine, el are ochii mei și această formă a gurii sale este forma gurii mele, îmi seamănă. El este Dumnezeu și îmi seamănă. Nicio femeie n-a avut în felul acesta pe Dumnezeul său doar pentru ea singură, un Dumnezeu foarte mic care poate fi luat în brațe și acoperit cu sărutări, un Dumnezeu foarte cald care surâde și respiră, un Dumnezeu care poate fi atins și care râde” ^[7]. Deși aceste cuvinte sunt foarte frumoase, Sartre nu a făcut saltul credinței. Pentru el, Crăciunul a rămas nu atât un scandal, cât mai ales un prilej de nostalgie după Dumnezeu.

Al treilea filozof este Edith Stein († 1942), asistenta lui Edmund Husserl, părintele fenomenologiei, și admiratoarea lui Max Scheler, care i-a orientat atenția spre chestiunile privitoare la credință. Primul adevăr pe care ni-l transmite Stein este grav și serios, și anume că „misterul încarnării și misterul răului sunt strâns legate între ele. Luminii, care a venit din cer, i se opune noaptea atât de adâncă și de tulburătoare a păcatului. Pruncul întinde din iesle mânuțele, iar zâmbetul său pare să spună deja ce vor rosti buzele sale mai târziu, după ce va deveni adult: «Veniți la mine voi toți care sunteți obosiți și împovărați». Unii au primit invitația sa” ^[8]. Alții nu au primit această invitație, de aceea adaugă: „Aceste mâini dau (harul) și cer în același timp: voi, înțelepților, depuneți înțelepciunea voastră și deveniți simpli asemenea copiilor” ^[9]. Al doilea adevăr se referă la păstrarea legăturii cu Dumnezeu prin ascultarea și practicarea cuvântului său: „Pruncul divin a devenit Maestrul și ne-a spus ce trebuie să facem. Pentru a umple o întreagă viață umană cu viața divină nu este suficient să îngenunchezi o dată pe an în fața ieslei și să te lași prins de farmecul nopții sfinte. În scopul acesta trebuie să stăm zilnic în contact cu Dumnezeu toată viața, să ascultăm cuvintele pe care le spune și care ne-au fost încredințate și să le punem în practică” ^[10]. În fine, al treilea adevăr privește legătura cu Dumnezeu și actualizarea zilnică a Crăciunului prin participarea la Euharistie: „Așa cum corpul pământesc are nevoie de pâinea zilnică, tot la fel și viața divină aspiră în noi să fie alimentată încontinuu. «Aceasta este pâinea cea vie care s-a coborât din cer». Cine face din această pâine pâinea sa zilnică, în acela se împlinește zilnic misterul Crăciunului, încarnarea Cuvântului” ^[11].

Cei trei magi/filozofi pe care i-am prezentat mai sus ne fac câteva idei/cadou pentru a trăi mai bine Crăciunul creștin. Astfel, sărbătoarea Nașterii Domnului este un prilej de uimire și de înfiorare. Misterul Crăciunului îl putem trăi zilnic prin ascultarea cuvântului și primirea Euharistiei, Cuvântul făcut trup. Pentru a intra în atmosfera de bucurie a sărbătorii Crăciunului, avem nevoie de credință, care ne face contemporani cu pruncul Isus, cu Maria și Iosif, cu îngerii și cu păstorii de la Betleem. Scandalul lui Dumnezeu făcut om poate fi depășit de rațiunea care privește în sus, nu în jos, sau, folosind cuvintele lui Blaise Pascal, de rațiunile pe care le descoperă nu rațiunea, ci inima. Dacă vreți să mulțumiți pentru aceste daruri, vă rog să mergeți în timpul Crăciunului la biserică!

NOTE:

[1] Cf. F. Castelli, Meditare il Natale. Letteratura e spiritualità, LEV, Città del Vaticano 2013, 109-110.

2 Hegel i-a criticat pe teologii de profesie, acuzându-i că au redus revelația la câteva dogme, cum ar fi dogma trinitară, și au contribuit astfel la pierderea interesului față de Dumnezeu. Refuzând să se ocupe de ceea ce este Dumnezeu în sine, nu doar de faptul că există, teologii s-au blocat în interpretări raționaliste și fideiste. Din perspectiva revelației divine, filozofia este mai ortodoxă decât teologia, fiindcă filozofia caută să explice ce este religia. Obiectul filozofiei ca religie este Dumnezeu, nimic altceva decât Dumnezeu și revelația lui Dumnezeu. Filozofia interpretează religia, credința în Cristos, evenimentul Cristos. Pentru Hegel, Cristos este un element universal abstract și semn a ceea ce este în mod real concret. Această calitate a lui Cristos de a fi universalul concret va fi dezvoltat de teologul Hans Urs von Balthasar, dar și de istoricul religiilor, Mircea Eliade, la care sacrul este universalul concret.

3 S. Kierkegaard, Diario, a cura di C. Fabro, Brescia 1980-1983, vol. VIII, 217.

4 S. Kierkegaard, Școala creștinismului, trad. Mircea Ivănescu, Editura „Adonai”, Oradea 1995, 17.

5 Idem, 100-101.

6 cf. R. Laurentin, Vie authentique de Marie, Editions de l’Oeuvre, Paris 2008,117.

7 J.P. Sartre, Jeu de Noël, 1940, în R. Laurentin, Vie authentique de Marie, 117-118.

8 E. Stein, Il Mistero del Natale, Queriniana, Brescia 2015, 26-27.

9 Idem, 27.

10 Idem, 38.

11Idem, 39.

Pr. prof. dr. Wilhelm Dancă