Sfântul Ambroziu: „Fiţi desăvârşiţi”

Pragmatismul lui Ambroziu ţine de un fel special de captatio benevolentiae: „Gloria apostolatului n-o pretind eu pentru mine; cine poate aceasta afară de aceia pe care Domnul însuşi i-a ales? Unul este adevăratul învăţător care singur nu a învăţat ceea ce instruim pe alţii, oamenii însă învaţă mai înainte de a instrui, şi primesc de la acela ceea ce ei predau altora”, spune în De officiis ministrorum. Altminteri, există un remediu al vorbirii şi anume tăcerea. „Legea zice: «Ascultă Israele!» Ea nu zice: «vorbeşte» ci «ascultă». Eva a căzut fiindcă a vorbit către bărbat ceea ce nu primise de la Domnul”. Tema tăcerii e una favorită lui Ambroziu. Capitolele 2-6 din cartea I vorbesc despre tăcere, despre faptul că ea nu poate fi veşnică: „Cum oare? Să fim noi muţi? Nicidecum!”. E o vreme pentru a tăcea, alta pentru a vorbi (Qoh 3,7: Tempus tacendi et tempus loquendi; Am 5,13: Ideo prudens in tempore illo tacet). Şi acum aflu un loc foarte interesant la Ambroziu: capitolul 10 din cartea I reia tema tăcerii. Ambroziu spune că Pitagora însuşi a împrumutat de la David tema tăcerii şi a impus-o alor săi. Există însă o diferenţă: „El (Pitagora) a făcut însă aceasta numai pentru a interzice şcolarilor săi întrebuinţarea limbii pentru durata de cinci ani; din contră, David nu voia să restrângă capacitatea naturală de a vorbi, ci să înveţe numai băgarea de seamă la vorbire; Pitagora dă prescripţiunea de a învăţa vorbirea prin nevorbire! David însă de a ne hotărî pe noi să învăţăm vorbirea prin vorbire”. Ambroziu face o răsucire către psalmul 39, unde psalmistul, David, spune că poate păcătui cu vorba (limba), că îşi pune frâu gurii cât cel rău va sta înaintea lui.

Unde ajunge Ambroziu, după ce invocă această pericopă? Foarte semnificativ: „Dacă meditez acest psalm, atunci mă sileşte pe mine în spiritul meu ca să scriu despre datorii [...]. Precum scria Cicero spre povăţuirea fiului său, aşa scriu şi eu spre a vă povăţui pe voi, fiii mei”. Apoi, Ambroziu se întreabă dacă şi la noi, la creştini, poate fi întrebuinţat cuvântul officium, sau dacă nu cumva acest cuvânt este de folosit doar în şcolile filozofilor? Urmează exemplul din Lc 1,23, cu vedenia lui Zaharia şi, în urmă, diferenţa dintre ce înseamnă „datorie” pentru filozofi, pe de o parte, şi pentru creştini, pe de altă parte: „Filozofii şi-au exprimat părerea lor că fiinţa datoriei trebuie a o reduce la binele moral şi la utilitate, respectiv la aceea de a alege din amândouă ceea ce este mai bine [...]. Aceasta este părerea filozofilor [...]. Noi nu măsurăm cu simplitate nimic cu măsura lucrurilor de dincolo, nici cu aceea a timpului, decât ceea ce este bine moral şi permis; noi nu declarăm nimic ca folositor decât ceea ce serveşte pentru dobândirea vieţii veşnice, nicidecum ceea ce serveşte spre desfătarea vieţii actuale. De asemeni nu recunoaştem niciun fel de precădere în strălucirea şi în abundenţa bunurilor pământeşti [...]. Noi înţelegem datoria după cu totul alte principii decât filozofii păgâni”. Tot ceea ce este rest, este spre pagubă.

În cartea I, capitolul 11, preluând o împărţire din Cicero, Ambroziu deosebeşte între medium officium (datoria de mijloc) şi perfectum officium (datoria desăvârşită). Cum explică Ambroziu o atare distribuţie? Făcând apel la Mt 19,16-22, acolo unde găsim pilda tânărului bogat. Avem aici două secvenţe:

a) medium officium: tânărul întreabă ce este bine să facă pentru a dobândi viaţa veşnică. Isus răspunde: să nu ucizi, să nu furi, să nu săvârşeşti adulter etc. Ambroziu conchide: toate acestea sunt datorii de mijloc, întrucât cu ele este unită o lipsă oarecare;

b) perfectum officium: tânărul, după ce spune că toate aceste datorii (de mijloc) le-a păzit, le-a respectat, întreabă ce-i mai lipseşte. Răspunde Isus (cf. Mt 19,21) spunându-i că, dacă vrea să fie desăvârşit, trebuie să vândă tot, să dea săracilor şi doar aşa va avea o comoară în cer: Si vis perfectus esse, vade, quae habes, et da pauperibus, et habebis thesaurum in caelo. Apoi, Isus îi cere să-l urmeze : Et veni, sequere me. Tânărul pleacă întristat; avea prea multe bogăţii.

Când se întâmplă aşa cum cere Isus, ne aflăm în faţa datoriei desăvârşite (la care Ambroziu adaugă locul din Mt 5,44: Ego autem dico vobis: Diligite inimicos vestros et orate pro persequentibus vos).

Alături de datoriile de mijloc şi de datoria desăvârşită (să observăm aici pluralul şi singularul), Ambroziu aminteşte şi de îndemnul la milostivire. La ce este aceasta bună? De ce este bună? Pentru că îl imită pe Tatăl cel desăvârşit din ceruri şi recomandă cel mai nimerit sufletul creştin.

Aşadar, fiţi desăvârşiţi. Se poate în ordinea omenescului? Da! Cum? Iubind cu iubirea cu care suntem iubiţi.