Educaţia on-line: virtuţi şi servituţi

Prezentul articol exprimă un punct de vedere survenit în torentul unui proces ce ne-a cuprins pe toţi, ne-a luat chiar pe neaşteptate. E o problematizare autoreflexivă, din interiorul unei experienţe individuale şi colective, deschise încă, e o prefigurare oarecum tautologică, dar care ne ajută, paradoxal, să identificăm sau să găsim căi de a ieşi dintr-o situaţie critică. Totodată, invoc şi caracterul limitativ al acestei poziţionări, care mai mult deschide sau pune întrebări decât dă răspunsuri la evidente provocări.

Interogaţii relativ sistematice privind informatizarea educaţiei s-au editat şi până acum, însă erau avansate pentru situaţii normale. Realitatea prezentă schimbă însă datele problemei. Dacă anterior pandemiei, virtualizarea educaţiei se dezvolta oarecum natural, organic, acum asistăm la o proliferare, la o dezvoltare substitutivă, chiar la o generalizare cu consecinţe nu tocmai benefice. Dacă până în acest moment doar anumite procese sau secvenţe ale educaţiei erau vizate de on-line, acum învăţământul, ca sistem formal de exercitare a educaţiei, s-a mutat în on-line – cu tot cu arsenalul didactic caracteristic, cu procedurile de evaluare, certificare, validare a parcursurilor şcolare. Normal că, între timp, şi cadrul normativ-legislativ a trebuit să se adapteze, ca şi celelalte componente ale sistemului educaţional.

Ceea ce este interesant este faptul că procesul de predare on-line a fost însoţit de la bun început de un cadraj reflexiv pe măsură, mai ales de către educatori: oare este bine ceea ce facem, cum facem mai bine, care sunt avantajele, limitele etc.? Credem că niciun exerciţiu paideic nu a fost însoţit şi nu a născut atât de rapid o retorică în raport cu ceea ce se întâmplă. Aproape că mai mult se discută despre educaţia on-line, decât se înfăptuieşte ca atare. Se poate ajunge la o saturaţie, la o depreciere prin exagerarea discuţiilor despre educaţia on-line, în detrimentul procesului ca atare (numeroase conferinţe on-line, webinar-ii etc.).

Cel puţin trei precarităţi practice şi totodată epistemologice pot fi anunţate în raport cu discursul asupra învăţământului on-line din aceste vremuri: 1) este un produs puternic personalizat, subiectivizat, născut chiar în dinamica lucrurilor; încă nu ştim ce urmează, cum şi când se va termina; de aceea, experienţa, implicarea, interogaţiile, temerile, fricile personale pot colora într-un anumit fel consideraţiile noastre despre acest proces; 2) este un discurs oarecum autoreferenţial, vorbim despre educaţia on-line într-o modalitate on-line; această dedublare lăuntrică trebuie gestionată inteligent printr-o raportare permanentă la coordonatele normale de exercitare a educaţiei; 3) este un punct de vedere heteroclit, amestecat în care reflecţia teoretică se îmbină cu fapticul, cu procesualitatea empirică, cu normativitatea ce se schimbă de la o zi la alta (se merge pe scenarii, pe acte normative, uneori intempestive sau contradictorii etc.); e un fel de teorie-acţiune, vrem să ştim pentru a rezolva o problemă acută; fiecare dintre noi a devenit nu numai practician, ci şi teoretician al educaţiei on-line.

De bună seamă, comunicarea şi formarea la distanţă primesc conotaţii diferite, în funcţie de publicul pe care îl avem în vedere. În cazul unei conferinţe cu profesorii, de pildă, avem de a face cu un dispozitiv educaţional de formare continuă (ceea ce este altceva decât o situaţie de predare-învăţare la elevi). Numai că învăţământul on-line, pe care îl vizăm, este altceva decât o astfel de conferinţă on-line. Prin obiectivele, competenţele vizate, conţinuturile şi valorile de transmis, comportamentele de format, subiecţii avuţi în vedere (elevii, studenţii), situaţia de predare-învăţare-evaluare din şcoală avem de a face cu alte cadre de mişcare. Învăţământul on-line este o alternativă pasageră, ce poate deveni substitut în situaţii speciale, cum sunt şi cele prin care trecem acum, dar care prefigurează doar secvenţial şi în parte procesul real de formare. Indiferent de performanţele cadrului tehnic, de abilităţile profesorilor, de predispoziţia conţinuturilor formării de a fi transcodate didactic în raport cu noul context, procesul de învăţare este diminuat, pierde din consistenţă, calitate, naturalitate.

Proporţia dintre palierul tradiţional şi cel on-line de exercitare a educaţiei devine schimbătoare, în funcţie de obiectivele formării, capacităţile celor care învaţă, vârsta lor etc., dar şi în funcţie de evoluţii ale mediului societal care pot să impună astfel de replieri în ce priveşte asigurarea formării. E bine să avem o viziune optimistă şi cumulativă privind aportul unei tehnologii care apare la un moment dat pe scena socio-culturală. Nicio nouă tehnică nu o înlocuieşte pe una veche, ele co-fiinţând sau interferându-se reciproc (prin apariţia internetului, nu a dispărut cartea). Scriitura nu a distrus oralitatea, după cum telefonul nu a făcut dispărută scrisoarea. Fiecare tehnologie dilată şi nuanţează ecosistemul social, relaţional, formativ. Nimic nu se pierde, ci totul se filtrează, se reaşază, chiar dacă în proporţii şi în relaţionări diferite.

Nu toate dimensiunile educaţiei pot fi acoperite prin noua formulă: au de suferit aspectul relaţional, dimensiunea cooperativă, realizarea obiectivă a evaluării şi a feed-back-ului, monitorizarea şi stimularea performanţelor, individualizarea şi personalizarea învăţării. Desigur, educaţia sprijinită pe noile tehnologii poate deveni şi un factor de îmbunătăţire a educaţiei în prezenţă, de radiografiere a punctelor slabe, de descoperire de valenţe sau traiectorii noi. E un nou mediu, care el însuşi are incidenţă asupra a ceea ce se transmite, pentru că forţează oarecum cunoaşterea didactică să se plieze pe alte coordonate epistemice (de pildă, spre structuri de idei, pe înţelegere sau operare cognitivă, pe esenţial, pe abordări inter sau trans-disciplinare etc.). Tot ce ţine de reglaj fin, de nuanţă, de efervescenţă epistemică, de emoţie euristică, de balans sau profunzime ideatică etc. nu poate fi acaparat sau transmis de maşină sau alt dispozitiv comunicaţional (cel mult, ca iluzie sau surogat strecurat de un informatician dibaci). Gândirea „maşinală” asigură performanţă şi randament, dar nu este iscoditoare şi inovatoare. E un derivat, nu un izvor al cuprinsului, al înţelepciunii, al valorii. Atribute importante ale genezei sau dialecticii cunoaşterii sunt neglijate de noile tehnologii de informare şi comunicare. Acestea se dovedesc a fi deosebit de necesare, funcţionale, eficiente, dar nu se pot substitui însuşirilor şi vocaţiei omului.

În ultimă instanţă, experienţa educaţiei disponibilizată prin mediul virtual este o provocare pe care saeculum-ul prezent ni-o aduce: învăţământul on-line este o probă (de etapă) a măsurii în care ne putem prezerva umanitatea în raport cu o „creatură” (tehnologia) care ar putea uita sau lua în derâdere omul ce a zămislit-o.