Câte ceva despre simplitate

Poate ţi se întâmplă şi ţie, uneori, fără să îţi propui neapărat o analiză minuţioasă, să bagi de seamă că în jur oamenii şi, laolaltă, lucrurile sunt parcă mai amalgamate, mai complicate. Altminteri omul cetăţii de azi este o fiinţă complexă, aşa cum o definesc nenumărate studii. Însă nu acestea fac obiectul acestor scurte reflexii. Altceva. E doar un preambul.

De când lumea, omul s-a străduit să aibă un prisos. O sete de bine numită, după caz, progres, civilizaţie. Parcă mai accentuat în vremurile de astăzi. O goană ce l-a purtat pe om în afara lui, şi logic, l-a sărăcit lăuntric. Viaţa interioară a avut toate aparenţele unei creşteri adevărate, însă ea nu a mai avut loc.

Nevoia de a corespunde vremurilor, ambiţiilor şi gusturilor nenumărate, tot rafinamentul intelectual, estetic l-au sedus şi l-au purtat într-o lume a decoraţiei, a inutilităţii. Cu toate că această podoabă exterioară îi conferă o siguranţă, ea, în esenţă, este o povară. E o descentrare, o destabilizare. Totul în jur pare complicat. E suficient să îţi părăseşti cuibul, habitatul propriu, că degrabă realizezi că eşti mereu pus în postura să te deprinzi cu alte lucruri, străine ţie, diferite în esenţă. Nu o firească acomodare pe care oricum ar fi trebuit să o însuşim cu vârsta, ci mai degrabă o reorientare a fiinţei. Nu zadarnic se afirmă că omul astăzi nu caută să se depăşească pe sine, ci să îşi depăşească semenii. Această podoabă nu e frumoasă şi nici trainică.

Omul nu mai e capabil să fie simplu, întrucât şi simplitatea se deprinde, ea nu e moştenită cu titlu de proprietate, ea se dobândeşte, pentru aceasta omul e lipsit de simplitate, el osteneşte pentru altele.

Cum e posibilă reînnoirea, cum am putea renunţa la podoaba modernismului? Nu trebuie să renunţăm la dezvoltare, la starea noastră naturală, la direcţia noastră, însă e musai să renunţăm la anumite practici inutile, la podoabe inestetice, la deprinderi egoiste, care ne împovărează deplasarea. Aici se aşază simplitatea. Nefiind aliată podoabelor inutile, simplitatea îi dă omului un echilibru lăuntric, o stăpânire de sine. Omul simplu trăieşte viaţa din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentru că se află în ea.

Isus făcând referire la părtăşia în Împărăţia Cerurilor indică un copil ca măsură a ei. Simplitatea e condiţie la această participare la Împărăţie. Simplitatea îţi dă o siguranţă interioară, deşi aparent ar putea să te dezavantajeze în afară. Omul se împlineşte pe calea simplităţii, întrucât trăieşte firesc şi esenţial. Omul care trăieşte simplu, trăieşte în lumină şi în frumuseţe. E o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.

Sfântul Francisc era un om simplu, un om frumos lăuntric. Relaţia sa cu Dumnezeu şi lucrările Sale se vădea rodnică, înălţătoare, tocmai pentru că era o relaţie zidită în simplitate. Era firesc în fiinţa sa. Natural în expresie.

Simplitatea nu trebuie evaluată după criterii de eficienţă, progres. Ea nu este un standard de dezvoltare, ci doar un mod de a trăi, de a te plasa printre oameni şi lucruri. E un mers mlădios printre cioburile modernităţii, e şi un soi de detaşare faţă de purtările simandicoase, faţă de o eleganţă deviantă a omului. Bunăoară simplitatea e tocmai, în acest ansamblu, o distincţie, o eliberare de povara materială, e un mers direct către sensul vieţii, către Împărăţie.

Una din caracteristicile esenţiale ale simplităţii este tocmai bucuria trăirii, încântarea, veselia fiinţei. Iar bucuria e o dovadă a faptului că suntem vii, pur şi simplu, că înlăuntrul nostru există un echilibru, că trăim din plin darul lui Dumnezeu, pentru Dumnezeu.