Varianta corectă a echilibrului

Unele lucruri sunt prost înţelese. De exemplu: echilibrul. Cică să fii un om echilibrat! Adică? Mai cumpătat, să nu îţi ieşi din fire, să nu înclini nici într-o parte, nici în alta. Controlat. La mijloc. Nu te enervezi, nu exagerezi,… „în regulă” cu fiecare, zâmbeşti cum trebuie, cât trebuie...

Ok. Şi te întrebi: oare se poate? Adică, să fii bine cu toţi? În aparenţă, ideea pare justă: să te împaci cu toată lumea. Un fel de calcul afectiv amestecat cu o atenţie constantă faţă de celălalt. Însă, în profunzime, chestiunea este delicată. Echilibrul poate deveni o scuză. Un mecanism de apărare. Nu spui nimic în plus, nu faci, nu te complici, nici nu te bagi (ca să rămâi ok cu fiecare). Aplauzi şi în stânga şi în dreapta. Răspunzi afirmativ şi lui şi celuilalt. Aprobi şi binele şi răul. Adică te cam compromiţi (cică echilibrat). Tu zici că eşti normal, dar te plasezi contrar cu sensul tău. Pasiv, când situaţia îţi cere altfel. Blocat, când celălalt e în durere. Îţi sugerezi că eşti corect şi fără vină. Problema însă este alta: devii culpabil chiar prin „echilibrul” tău.

Există în psihologia socială, o teorie a atribuirii, a lui Fritz Heider, numită teoria echilibrului. El spune că orice relaţie dintre doi indivizi tinde spre un anume echilibru. Adică, ei se înţeleg când au opinii asemănătoare cu privire la acelaşi lucru. Dacă, cumva, unul se răzgândeşte şi devine diferit, atunci şi celălalt (ca să păstreze echilibrul) se va schimba şi va gândi la fel. Altminteri, între cei doi se produce un dezechilibru; relaţia se rupe. Un alcoolic convins nu va putea să fie prieten adevărat cu un propagandist anti-alcool. Ci numai dacă primul exersează mai răruţ cu şpriţul, sau anti-alcoolicul este tolerant. Sau: doi prieteni nu pot sta în armonie când au idei, principii diferite. Ori unul îşi readaptează teoriile, ori celălalt cedează. Adică tind să se echilibreze.

Dar un creştin „echilibrat” cu toată lumea?... E cam suspect! Nu are cum. Ceva e compromis la mijloc. El poate fi în echilibru doar cu Dumnezeu. Atâta timp cât lumea nu este în concordanţă cu divinitatea, nici credinciosul nu va reuşi să le împace pe amândouă. E chiar contradictoriu. Nu e corect să îl aşezi pe Dumnezeu la un nivel egal cu cele pământeşti, iar tu să bănuieşti că eşti „echilibrat”. Te amăgeşti. Trişezi. E ca şi cum ai vrea să nu ratezi nicio ofertă. Să guşti câte puţin din fiecare. Nu poţi. Devii nevrotic şi te zăpăceşti (te oboseşti fără să şti de ce). Că vrei să le împaci pe toate: şi cerul şi pământul. E ca şi cum ai spune că mai bei din când în când un păhărel, mai mergi şi la biserică, apoi din nou, un păhărel şi tot aşa... (cică să fii un om echilibrat). Sau că te rogi intens şi-apoi mai faci şi câte o glumă deocheată sau înjuri. Le mai combini aşa, să pari normal. Îţi dă impresia că nu exagerezi cu spiritualitatea. Dar, practic te înşeli... Isus spunea că nu prea poţi sluji la doi stăpâni. E prea riscant. Ori îl ignori pe unul, ori îl trădezi pe celălalt.

Când te echilibrezi cu Dumnezeu, înseamnă că decizi să cugeţi doar ca El. Nu urmăreşti ce zice lumea, ci te preocupă cerul. Nu te gândeşti cum să rămâi la mijloc, ci încotro să mergi ca să fii sfânt. Renunţi la imobilitate, te angajezi, devii dinamic, te implici. A. Goettmann spunea că Isus „a introdus un stil de viaţă revoluţionar: a face voia lui Dumnezeu”. Iar asta presupune situaţii inedite: fericiţi veţi fi când vă vor prigoni, o declara Isus. Dar tot Isus făgăduieşte, într-un mod solemn, tâlharului, pe cruce: astăzi vei fi cu mine în paradis (se pare că tâlharul s-a echilibrat cu Dumnezeu).

Cei care au tratat cu seriozitate această chestiune au fost sfinţii. Că nu s-au compromis. Mulţi au trăit refuzul lumii sau au fost catalogaţi ilari. Dar au avut o competenţă: de a se instala în echilibru ferm cu Dumnezeu. (în fond, o am şi eu, o ai şi tu, doar că...) Ei nu se tem să se dezechilibreze cu mentalitatea lumii. Nu au unde cădea! Au înţeles că nu pământul îi atrage, ci cerul este mai puternic. Şi s-au lansat într-o abandonare categorică lui Dumnezeu, mizând pe lucrurile sfinte. Abandonarea însăşi este o echilibrare cu divinitatea şi în acelaşi timp un evident dezechilibru cu mentalitatea lumii. Un exerciţiu practic al credinţei, care produce har şi fericire. „Nu există decât o singură tristeţe - spunea L. Bloy - aceea de a nu fi sfinţi”.

Acum, tu decizi: ce anume înţelegi prin echilibru, cum vrei să îl trăieşti şi, mai ales, cu cine. Iar variante sunt destule. Cu cât mai falsă e ideea despre echilibru, cu atât devine mai periculos (îţi strică viaţa). Numai o variantă e valabilă. Ea te susţine să îţi împlineşti menirea. Ar fi păcat, până la urmă, să ratezi cea mai decentă postură pe care ţi-o poţi însuşi: un echilibru sfânt cu Dumnezeu. De fapt, aceasta este şi dorinţa cea mai adâncă a sufletului tău.