Vinovăţie? sau pacea adevărată!

Cică dacă te scuzi prea des şi nu şti de ce, înseamnă că ai „ceva”. Ori ai prea mult bun simţ, ori eşti dereglat. Derutezi lumea. Încep ăştia să creadă că eşti prea sfânt. Sau că ai probleme cu capul. Şi, până la urmă… care-i problema? Orice om are din când în când un sentiment de vinovăţie. E normal. Probabil se simte vinovat pentru ceva. Dreptul lui! Numai să existe motive.

Există însă riscul să te simţi vinovat fără motiv. Pur şi simplu aşa. Adică, ai tu ceva acolo… un motiv - două, însă ceilalţi nu te înţeleg şi de aia îţi zic „fără motiv”. În sinea ta însă tu eşti conştient şi sigur. Nemulţumit. Îţi reproşezi că nu ai făcut cum trebuie, ce trebuie. Sau că trebuia cumva… să fii atent, să te implici. Că ai făcut greşeli, că ai zâmbit, te-ai bâlbâit, te-ai fâstâcit, etc. (Perfecţionist!) Şi-acum, în mod normal, te simţi cam vinovat. Normal?!

Sigmund Freud, cel care a inventat psihanaliza, spunea că omul e adesea deranjat de un sentiment de culpabilitate. Condiţionat. Se simte vinovat pentru ceva: a încălcat o regulă;  o normă; o lege; un principiu, sau orice alt ceva... Şi se comportă inhibat, cuprins de vină. Indignat de propria greşeală. Şi unii chiar se scuză des. Transpiră. Derutaţi. Şi caută ceva, să-şi liniştească conştiinţa. Pacea. Dar oare toţi pe care-i şti… chiar sunt aşa? Nu ai văzut tu oare oameni care fac prostii, greşeli, probabil infractori, sau chiar colegul tău, puţin pervers, şi care să nu simtă nicio vină? Cu siguranţă da. Sau invers: oameni care sunt cinstiţi şi sinceri, politicoşi, curaţi dar care totuşi să insiste şi să-şi ceară scuze? (pentru greşeli pe care nu le vezi) Probabil da.

Şi-atunci?!

Acelaşi Freud spunea că fiecare dintre noi are în el un „loc”, care se cheamă Supraeu (adică e o parte din sufletul tău). Acolo se adună reguli şi principii, legi, pe care noi le învăţăm. Le adunăm cu timpul. Unele sunt bune dar altele sunt rele. Şi în funcţie de acestea noi ne judecăm. Evaluăm: - am făcut ceva bun, atunci zicem că e ok, - am făcut ceva rău, atunci ne supărăm. Ne condamnăm. (Funcţionează, zic eu, corect. Şi de fapt aşa şi e.)

Numai că ideea este alta: dacă ne fixăm prea multe reguli şi principii care să nu fie bune (probabil false sau greşite), ne vom judeca prin ele? Da. Însă vom fi mai duri cu noi. Perfecţionişti. Şi nu în mod corect, ci eronat. Ne vom mâhni şi nu putem zâmbi decât prin împlinirea lor. Iar dacă dimpotrivă, nu prea ştim de reguli şi principii şi credem că suntem mai „liberi” şi  facem ce dorim,… atunci vom spune că avem un Supraeu „mai slab”. Adică… nu ne mai scuzăm! Nu respectăm. Nu salutăm. Şi s-ar putea să fim cumva mai… (ups!) mai nesimţiţi. Şi nici aşa nu-i bine!

Dar,… cum e bine? Vezi tu, nu omul stabileşte ce e bine. Nu inima şi nici inteligenţa sa. Şi nici chiar conştiinţa sa. Ci însuşi Dumnezeu! În funcţie de ce ne spune el (de Biblie), noi stabilim dacă ceva e bine sau e rău. Şi tot în funcţie de el putem să spunem cât suntem, sau nu, de vinovaţi.

Exemplu: când ne spovedim. Nu o facem aşa… pur şi simplu, că am încălcat nişte principii personale. Şi ne simţim mai „nu ştiu cum”: împovăraţi şi vinovaţi. Supăraţi pe noi şi vrem să ne eliberăm. Nu pentru asta noi ne spovedim! (nu pentru „descărcare”!) Ci pentru altceva: că am păcătuit şi… nu l-am respectat pe Dumnezeu. Că am pierdut prietenia sa. (e altceva!) Că am stricat o înţelegere cu el. O alianţă. Iar pentru treaba asta noi simţim o vină! Ne pare rău (şi trebuie să ne simţim aşa). Dar în acelaşi timp trăim: o pace, o speranţă, o lumină. Că Dumnezeu ne iartă. Venim la el, pentru că ştim că este bun. E iubitor de oameni. Căci altfel… noi ne-am tot scuza… mereu. Dar nu lui Dumnezeu, ci Supraeului. Ne-am spovedi doar ca să ne mai liniştim şi nu să-l întâlnim pe Dumnezeu. De-aceea lumea câteodată e atât de tulburată. Deşi iertată, ea rămâne inhibată de propriile legi şi aşteptări. Îi vine greu să-şi ierte propria greşeală. Şi se condamnă insistent. În loc să fie luminată sau înseninată de împăcarea sa cu Dumnezeu. De pacea sa. Un dar fără condiţii, gratuit.

Maica Tereza spunea că şi cel rău se foloseşte de rănile trecute. Te face să te simţi ciudat şi vinovat. Să crezi că este imposibil ca Dumnezeu să te iubească. Şi ştim că nu-i aşa. „Aceasta este un pericol pentru fiecare dintre noi - spunea aceeaşi Maică - şi este chiar destul de trist, pentru că se împotriveşte la ceea ce Isus vrea şi aşteaptă să îţi spună ţie. El te iubeşte mereu, chiar şi atunci când tu te simţi nedemn.” Iar când descoperi acest lucru… e cel mai minunat!

Aceasta îţi aduce pacea ta! Adevărată.