Rugăciunea: tehnică sau „cum îmi vine”?

Ok, mă adun. Mă aşez, mă reculeg. Mă concentrez, îmi propun o stare de evlavie şi... mă rog!

Cică mă rog ca să am linişte. Aşa gândesc eu, aşa am auzit că e bine. (îţi mai alungi şi tu din griji, din gândurile negative, din teamă, stres... şi te încarci cu energie pozitivă) Cică... e super!

Doar că o dăm în bară! Plecăm din start cu o impresie nenorocită: sperăm că rugăciunea este psihoterapie, o tehnică de relaxare. Este adevărat, obţii şi „pacea”, dar nu acesta este scopul rugăciunii, ci întâlnirea ta cu Dumnezeu. Oricum, e diferenţă. Pentru că relaxarea, liniştea o poţi avea şi altfel, prin alte exerciţii (prin muzică, prin sport, prin artă, reculegere...).

Fii atent: există încă de prin anii `30 ai secolului trecut, un exerciţiu, care se practică intens şi astăzi: antrenamentul autogen Schultz. Un instrument al psihoterapiei comportamentale, care te-ajută să-ţi induci o stare liniştită. Relaxarea. Ce-ţi face practic? Păi îţi propune să te relaxezi gândindu-te iniţial că braţul tău cel drept, apoi cel stâng, devin din ce în ce mai grele. Apoi devin călduţe, tot mai calde şi din ce în ce mai calde. Aşa şi cu picioarele, cu trunchiul,... şi cu tot ce eşti... „mai grele şi mai calde”. Şi într-un mod sublim, planificat, îţi sugerezi o relaxare. Te simţi (pe bune) tot mai liniştit. O pace psihică inundă corpul tău. Respiri mai calm, detensionat... Ok, o tehnică admisă. Benefică, recomandată des de specialişti când eşti mai agitat, stresat, sau ai fobii, etc. Dar este altceva. Pe când, dacă intenţionăm să ne rugăm cu motivaţii analgezice, nu facem altceva decât privăm dumnezeirea de menirea sa.

Dumnezeu nu este psiholog (nu că nu ar putea!). O ştim cu toţii, dar totuşi, ispitiţi, comitem un păcat banal: ne folosim de rugăciune să ne relaxăm. Cică: n-ai somn, repetă Doamne miluieşte. Sau eşti prea agitat, apucă-te de un Rozariu: te calmezi. Şi-aduce linişte şi pace (are efect, îţi spui) şi îţi propui să exersezi mai des, măcar când nu ai somn. Adică simulezi rudimentar un act de pietate în schimbul unui beneficiu psihologic. E eronat. Îl sabotezi pe Dumnezeu. Şi-ţi derutezi credinţa! Substitui număratul oilor cu lucruri sfinte. Niciun progres spiritual, ci decadenţă. O analgie psihică prin imitarea rugăciunii. Mai degrabă te apuci de pictat. Te plimbi prin parc. Citeşti o carte bună... te relaxezi mai repede, eficient, fără prea mult efort.

Dar întâlnirea omului cu Dumnezeu e diferită. Isus ne povesteşte la un moment dat de cei doi oameni, care se rugau. În templu. Unul mai relaxat, că se simţea în regulă, iar altul tulburat căci se vedea mai păcătos. Modalitatea acestuia din urmă a fost în schimb elogiată. Pesemne, rugăciunea te cutremură, te atinge în adâncul tău. Te pune vis-a-vis de Dumnezeu. Te încântă dacă eşti corect, te cercetează, dacă simţi că ai greşit. Te face să te vezi pe tine însuţi, sincer, autentic. În dialog cu Dumnezeu. Poate te simţi banal, naiv, prozaic, obosit, cum nu te ştie nimeni. Şi totuşi îl priveşti pe Dumnezeu. Iar El, la rându-i, te priveşte. Te răscoleşte. Te-atinge în adâncul inimii. Sau poate tace şi... te bulversează. Dar... te iubeşte. Indiferent ce simţi sau ce gândeşti. Eşti faţă-n faţă chiar cu Creatorul tău. Rugăciunea nu are cum să fie „tehnică”. Nu poate fi proces de amorţire sufletească, o contemplaţie planificată de anulare a neliniştii. Nu este scopul rugăciunii „pacea”, oricât ai auzit că este aşa. Ci conştientizarea dialogului cu Cel Preasfânt.

Abia pe locul doi vine şi pacea, dar după, ca efect ulterior, nedeclarat iniţial, şi preţuit ca har divin. Papa Benedict al XVI-lea spunea că însăşi lupta dintre Iacob şi Îngerul din noapte devine un model de rugăciune, deşi lipsit total de relaxare. Ci transpiraţie, efort. Aşa cum Abraham, când a vorbit şi a negociat cu Dumnezeu despre Sodoma şi Gomora, a formulat şi el o rugăciune. Dar nu a fost deloc mai liniştit în urma ei, ci chiar îngândurat, frustrat. De aceea Steinhardt afirma că măreţia rugăciunii stă mai ales în aceea că nu i se răspunde şi că în acest schimb nu intră urâţenia vreunui negoţ. (...) La rugăciune omul este cel care trebuie să se străduiască a prinde ce i se spune. Altfel există riscul să ne fabricăm un sentiment neadecvat cu Dumnezeu. Şi ne inducem o stare de tăcere, ne aşezăm pe covoraşe sau pernuţe în capele, ornamentăm (pereţi, măsuţe), ne stimulăm emoţii calde, abundente, intonăm canoane. Aprindem beculeţe şi declarăm că ne întâlnim cu El. Cu certitudine? Ne ajută beculeţele? (roşii sau galbene...) De fapt ne procurăm o altă tehnică de relaxare...

Indiscutabil, prin urmare, descifrăm că rugăciunea funcţionează mai puţin antropomorfic. Adică, S. Weil spunea, a te ruga de un om înseamnă o încercare disperată de a face să treacă, prin intensitate, propriul sistem de valori în mintea altcuiva. A te ruga lui Dumnezeu este opusul: încercarea de a face să treacă valorile divine în propriul suflet”. Ori, merită această posibilitate. Prin rugăciune.