Vreau să cred

Se apropie de mine şi îmi spune că vrea să-mi vorbească. Îl rog să aştepte câteva minute. La timpul fixat ne întâlnim şi fără prea multe ezitări îmi spune deschis: Vreau să cred! În cine? Nu e foarte sigur. De ce? Are o idee vagă, însă o dorinţă sinceră. Ce este dispus să facă pentru asta? Încă nu ştie prea bine. Pentru asta a venit aici. E greu de făcut un pic de lumină într-o astfel de situaţie. Ce i-aş putea spune într-un sfert de oră? Dintre multele lucruri care se cad să fie spuse, lucruri pe care eu le-am aflat în ani buni, cu ce ar trebui să încep? Cum să arhivez atâtea adevăruri de credinţă într-un spaţiu aşa de scurt? Fâstâcit, îl rog să-mi povestească de ce s-a oprit aici, ce l-a adus, ce intenţii are. Încercăm să ne oprim un pic, să înţelegem direcţia. Până la a vorbi despre Domnul nostru Isus Cristos, ce din iubire s-a născut, ne-a învăţat iubirea, a pătimit, a fost răstignit şi a înviat ..., e mult. Ce ar fi de făcut? Îmi amintesc de Paul, sfântul apostol Paul, de curajul lui de a proclama în cuvinte mari şi explicite Vestea cea Bună. Întâlnirea noastră se termină fără să clarificăm prea multe. Măcar vom şti cum să începem data viitoare. Va fi însă o dată viitoare? Îl las să plece, fără măcar să-mi amintesc numele lui. Mă întorc la lucrul meu, însă ceva dăinuie în mintea mea: acel „vreau să cred” nedefinit încă, prea abrupt şi curajos, spus instinctiv fără măcar să înţelegi cine e cel din faţa ta şi cum ar putea să te ajute. De parcă a crede ţine de voinţa noastră şi nu e darul gratuit al lui Dumnezeu. Oare ţine de voinţa noastră? ... 

Brusc viaţa are nevoie de un sens, de o direcţie, de un salvator; de aici nevoie de a crede. A vrea să crezi e deja dorinţa de a-l întâlni pe Dumnezeu, de a-i ieşi în întâmpinare. O dorinţă nedefinită poate dar sinceră. E setea de a-l cunoaşte mereu mai mult, de a-l descoperi prezent alături, în viaţa mea, cel ce dă un sens la tot ceea ce există, strădaniilor mele.

Am impresia că uneori credem fără să vrem, doar pentru că aşa e normal pentru un om întreg la minte şi realist. Credem poate pentru că e frumos să crezi atunci când în jurul tău e sărbătoare, atunci când credinţa îţi aduce satisfacţii, confort; atunci când pare simplu şi natural. Mai credem poate pentru că ea ne dă putere, ne face respectabili. Dar tocmai pentru că e firesc deseori nu ne mai punem problema de vrem ori nu să credem. Nu ne mai punem problema dorinţei, entuziasmului de a crede. În ce fel trebuie să-mi trăiesc credinţa?, cum să perseverez?, cum să o fac rodnică? E un exerciţiu binevenit nouă tuturor, nu doar pentru cei ce, de departe, se întorc la „casa Tatălui”, să repetăm deseori pe parcursul acestui an: „Vreau să cred”. Pentru că dacă vom voi, vom face tot ceea ce ne stă în putere pentru a mări credinţa noastră. Vom recunoaşte mai întâi imperfecţiunea, micimea credinţei noastre. Vom găsi timpul, modalitatea şi posibilitatea de a face credinţa relevantă, semnificativă în viaţa noastră. De restul va avea grijă Dumnezeu şi Biserica.   

Eram cât pe ce să cred că cele de mai sus sunt cuvinte prea mari, răsunătoare, întâlnite deseori în cărţi frumoase, dar care nu ne ating personal. Când, la câteva zile după întâlnirea amintită anterior, o altă persoană, de data aceasta după o lungă introducere îmi adresează aceleaşi cuvinte:

Vreau să cred. Acum însă răspunsul mi-a venit imediat în minte: şi eu.