Mai este de actualitate deprinderea scris-cititului?

Într-o perioadă când scrisul și cititul sunt marginalizate, pledoaria pentru această preocupare ține de responsabilitate culturală, avându-se în vedere riscurile unei deprecieri sau marginalizări a acestei tehnici într-o epocă ce clamează informarea sau comunicarea doar pe baza tehnicii, fără om și implicarea subiectiv-afectivă. Se știe că scrisul de mână personalizează mesajul, îl umanizează, îl umple cu parametri unici ce țin de experiențe exemplare, adânci, vitale. Grafia și caligrafia aduc la suprafață dimensiuni profunde, ascunse și frumoase ale omului. Accesarea acestui bagaj dă seama de o anumită normalitate antropologică, de o naturalitate existențială ce se subțiază o dată cu înlocuirea uneltei de scris tradiționale (creion, stilou) cu ordinatorul. Textualitatea clasică potențează gândirea logică, sistematicitatea și rigurozitatea explicativă, disciplina și responsabilizarea psiho-comportamentală. A arunca la coșul istoriei o astfel de tradiție comunicațională, epistemologică și creativă înseamnă a pierde ceva din rădăcinile adânci ale unui mod de înțelegere și discursivitate greu de recuperat sau echivalat prin alte tehnici.

Prin scris, cultura omenirii este asimilată, tezaurizată, actualizată, generată. Datorită acestei capacități, indivizii și comunitățile devin „nemuritoare”, dăinuie dincolo de perimetrul lor de emergență, se „virtualizează” în timp și spațiu. Învăţarea scris-cititului reprezintă o țintă a demersului formativ prin care copiii acced la una dintre tehnicile culturale fundamentale ale umanității. Însușirea acestei deprinderi presupune raportarea la o suită de procedee pe care le activează cu precădere învățătorii, profesorii care predau în ciclul primar, pe baza cunoscutului Abecedar. Chiar dacă elemente ale scrisului sunt achiziționate de timpuriu, mai mult sau mai puțin sistematic sau premeditat (la grădiniță, acasă), accesarea metodică și progresivă a acestei deprinderi constituie o garanție a unei alfabetizări culturale de primă instanță ce deschide calea către îmbogățiri ulterioare.

Nu e vorba de o simplă achiziție instrumentală, ci de o recalibrare a întregii experiențe de învățare, culturalizare, comunicare, socializare în consens cu un „aparat” reprezentativ, generator de cunoaștere și de semnificare,ce ne „construiește” întreaga existență.

Cititul este un act corelativ scrisului, o actualizare și o aducere la prezență a ceea ce este întipărit - pe piatră, pe pergament, pe carte, pe tabletă etc. Este o interacțiune imaterială de generare a unor înțelesuri ce, în germene, stau „înțepenite” în niște semne dar care sunt „înviate”, iar și iar, în nuanțe diferite, de cel care le citește. Este un fapt de actualizare a ceea ce a mai fost gândit sau trăit de către cineva, într-un alt cadru de referință subiectiv, factual, socio-cultural. Ceea ce este scris așteaptă să fie și citit, adică retrăit, reinterpretat, reiterat. Citirea devine, astfel, un fapt de viață, atât în raport cu ceea ce se evocă prin scris, cât și pentru cititor.

Scris-cititul conferă omului o nouă demnitate existențială, facilitează experiențe spirituale unice, constituie fundamentul altor proiecții și expectanțe de înalt nivel. Acestea au un caracter integrator, cumulativ, sintetizator în ceea ce privește raportarea la lume, la alteritate, la sine. Stau la baza unor noi complexe spirituale fără de care acestea nu pot apărea (literatura, filosofia, știința etc.). Neștiutorul de carte este mai sărac ființial, întrucât nu are acces la dimensiuni importante ale manifestării existenței și a „înscrisurilor” despre aceasta. Pentru el lumea se reduce semnificativ, prezentul și experiența imediată fiind privilegiată în detrimentul fazelor anterioare sau ale celor care pot urma. Școala poate fi considerată un mare „șantier de scriere” în măsura în care facilitează resemnificarea experienței transmise de profesor (și învățată de elev) prin activarea condițiilor și însușirilor textualizării prin scris, prin revalorizarea coerenței, sistematicității, congruenței constitutive și referențialității întreținute de scris cu adevărul lumii obiectuale sau al sinelui.

Unele cercetări de psihologia învățării arată faptul că studiul pe bază de suport material este mai profund și asigură o durabilitate mai mare a ceea ce se încorporează. O serie de marcatori existenți în corpul secvenței de parcurs (sau adăugați de cel care scrie/citește) conduc la o retenție mai puternică și la o procesare mai înaltă a ideilor supuse atenției. În plus, interacțiunea prin intermediul analizatorilor cu suportul de pe care se învață constituie și un început de manevrabilitate concretă care stă la baza competențelor de a semnifica și interpreta lumea de mai târziu, inclusiv prin interacțiunea cu suporturile digitale. Ca să ajungi la semnificații trebuie să fi experimentat pe cont propriu „lucrul” cu purtătorii materiali ai acestora, cu semnificanții (să fi deprins scrierea sau citirea literelor, cifrelor etc.).

Chiar dacă actualmente, scris-cititul este exersat și prin intermediul suporturilor digitale, nu poate fi sărit stadiul unei interacțiuni directe cu suportul tradițional. Din perspectiva antropologică, e necesară, în dezvoltarea unui individ, și o etapă de interacțiune „naturală” cu un obiect real, cu caietul sau cartea – școlară sau de alt gen. „Buchiseala” cărții, ca exercițiu inițiatic, are nu numai o valoare literar-sentimentală, ci constituie și o necesitate ce condiționează dezvoltarea normală a unei persoane prin reiterarea unor experiențe bazale, întemeietoare, formatoare.