Bucuria tăcerii ca parte a vorbirii despre Dumnezeu

Am constatat că, oricât de mult vorbeşti oamenilor despre Dumnezeu, nu sporeşti în credibilizarea acestuia în mijlocul poporului celui care aşteaptă un Dumnezeu viu, nu unul vorbit. Dumnezeu însuşi nu se vrea idolatrizat ori curtat ca un şef de departament ori director. De aceea, devine jenantă, deseori, atitudinea noastră faţă de el, cel care învăluie în tăcere mare parte din binele ce ni-l face. Căci viaţa noastră, fiind darul său pentru noi, nu este clipă în care nu ar trebui să ne ofere indicaţii de folosire ale darului Său. Preocupat de binele din viaţa noastră, nu în puţine cazuri, pare absent din dialogul cu noi. Tace.

Unul dintre teologii români moderni, extrem de atent la exegeza propusă nouă de Duhul Sfânt, părintele Constantin Coman, scrie: „Personal am impresia că în vremea noastră suntem copleşiţi de prea multa vorbire despre Dumnezeu. Vorbim prea mult despre Dumnezeu. Trăim o epocă cu un excedent uriaş de vorbire, de predică, de conferinţe, de cărţi. Este o ispită chiar şi în cea mai duhovnicească vorbire despre Dumnezeu. Un părinte al veacului al XX-lea, Gheron Iosif Isihastul, spunea că îndelunga vorbire este vătămătoare chiar şi atunci când este duhovnicească. Iar ispita vine din aceea că ne ancorăm în vorbire, ne îndulcim de vorbire şi de auzire, ne mulţumim cu frumuseţea cuvintelor, cu puterea argumentelor, cu frumuseţea sistemelor noastre teoretice şi nu trecem mai departe. Ne blocăm în vorbă, în discurs. Îndelunga vorbire despre Dumnezeu devine, la un moment dat, un obstacol între noi şi Dumnezeu. Am certitudinea – şi mă rog să greşesc – că a venit să micşorăm mult vorbirea, pentru că aduce cu sine o tocire a sensibilităţii, a capacităţii de simţire. Tot vorbind despre o realitate atât de depărtată, atât de nepătrunsă, cum este Dumnezeu, ni se pare că devenim familiari cu acea realitate, fără ca acest lucru să se întâmple. De fapt, devenim familiari cu vorbirea despre Dumnezeu şi de multe ori ne mulţumim cu aceasta” (Despre vederea lui Dumnezeu, ed. Bizantină, Bucureşti, 2016, p. 5-6). Semănăm, cu alte cuvinte, foarte tare cu scriitorii de SF, care caută apă pe Marte, cheltuind milioane de dolari, în vreme ce aceeaşi sumă ar astâmpăra setea a mii de copiii, a mii de familii atinse de flagelul secetei şi foametei. Aşa păţim. Cheltuim mii de cuvinte bârfind pe Dumnezeu pentru neputinţele noastre şi greşelile lumii, pe care i le punem în seamă. Astupăm cu mii de fraze, vai sforăitoare uneori, lipsa noastră de convingere în speranţa mascării neputinţelor noastre.

Priviţi în jur şi ascultaţi. Suntem sufocaţi în marasmul unor ideologizări sincretiste. Uneori chiar Hristos al nostru, al creştinilor cu numele, suferă de această drapare în jumătăţi de măsură, mediocre metafore ale neputinţei noastre de a tăcea constructiv. Suntem servanţii multora dintre delatorii creştinismului, naştem fraze-Iude, care vând pe Domnul pe talanţi puţini, uşurei şi ruginiţi. Părinţii Bisericii ne îndeamnă des la rugăciune, meditaţie şi tăcere. Acte ale unei mistici a propovăduirii fără de care aceasta nu converteşte. Nu rodeşte în harul Duhului Sfânt. Cât de minunat ne transmite acest adevăr sfântul Siluan Athonitul:

„Am început a cere lui Dumnezeu iertare, iar el mi-a dat nu numai iertare, ci şi Duhul Sfânt, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu... Domnul însă nu a pomenit păcatele mele şi mi-a dat să iubesc oamenii şi doreşte sufletul meu, ca întreaga lume să se mântuiască şi să fie în împărăţia cerească şi să vază slava Domnului şi să se îndulcească de iubirea lui Dumnezeu”

(Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Alba-Iulia, 2009, p. 292-293).

De aceea, tinerii şi cei maturi, copiii nici nu-i mai pomenesc, au nevoie să le vorbim, după atentă tăcere, cu sinceritate despre iertare şi iubire, despre curaj şi împlinire umană. Nu. Nu aşa cum le vorbeşte lumea, cu emfaza reclamelor şi linguşeala politicului, ci cu sinceritatea tăcerii liturgice, asumată de graiul îngeresc care vesteşte adevărul. Lumea din jur este obosită de vorbe, de absurdul cerinţelor de tot soiul, în care nu se mai regăseşte nimic din durerea, ca de facere, a vieţii ca viaţă. A tăcea dinaintea altarului înseamnă a vorbi de la înălţimea celui mai amplu amvon al Bisericii: inima ta. Legată mereu de inima lui Dumnezeu şi a aproapelui.

De aici, greutatea momentului de acum, al vorbăriei argumentate prin dreptăţi personale. Nu. Biserica nu poate să constituie o placă de presiune pe trupul rănit al lumii. Şi nici nu este falia adâncită de extremisme, plină de veninul cotidian al lipsei de dialog. Suntem chemaţi la exerciţiul efectiv al iertării, al comunicării acestei iertări. Şi aşa cum o mamă iartă mai înainte de îndreptarea copilului, motivând efortul acestuia, tot astfel şi Biserica ne vrea motivaţi prin iertarea ei, acordată din belşug sufletelor noastre. Bolnavii de argument, care anulează parcă lucrarea Duhului Sfânt, reducându-i acestuia lucrarea la colecţii de hotărâri omeneşti, propun ura ca panaceu universal, vorbind de iertare fără să o fi crescut în tăcere, în taina tăcerii din inima lor. Seamănă cu bogatul nemilostiv, atent la hlamidă şi petrecerea sa strălucitoare, indiferent la zbaterea între răni şi câini a celui flămând mereu de adevăr. Cine nu înţelege foamea de adevăr a aproapelui reconstruieşte prăpăstii de netrecut, hotărât să rişte totul pe cartea dreptăţii, uitând de adevăr.

Suntem la vremea în care avem nevoie de tăcerea care naşte unitatea de Duh. Vom fi capabili să asumăm bucuria tăcerii, liniştea care naşte cultura adevărului? Vom vedea. Până atunci să ne rânduim tăceri şi rostuiri ale rostirii, sinceri, fideli evangheliei şi doritori de iertare.