Adame, unde eşti?

Martin Buber, în cartea Drumul omului, povesteşte o anecdotă veche reluată de un zaddik. Spunea Rabbi Hanoch: Trăia odată un om prost cu atât de puţină minte încât era chemat Golem, adică stupid, om fără inteligenţă. Când se trezea dimineaţa îi era atât de greu să-şi regăsească hainele încât seara, numai la acest gând, deseori îi era şi frică să se culce. În sfârşit, într-o seară şi-a făcut curaj, a luat un creion şi o foaie şi, dezbrăcându-se, a notat unde aşeza fiecare haină. În dimineaţa următoare, s-a trezit bucuros şi a luat lista în mână: pălăria este acolo, şi a pus-o pe cap; pantalonii sunt acolo, şi i-a tras pe el; şi tot aşa până când a terminat de îmbrăcat. Da, dar eu, unde sunt? – s-a întrebat deodată cuprins de nelinişte – Unde am rămas? Degeaba se căuta şi se căuta: nu reuşea să se regăsească. Tot aşa se întâmplă şi cu noi, încheie Rabbi.

Această povestire, de o înţelepciune profundă, ar trebui să interpeleze şi pe omul mileniului al III-lea, pe creştinul de astăzi. Datorită tehnicii în continuă evoluţie şi care galopează tot mai repede, datorită inteligenţei omului, cu un simplu click de mouse, cu un simplu apel pe mobil, ştim unde se află foarte multe lucruri, ştim unde se află prietenii şi duşmanii noştri, dar, mi se pare că deseori, de seară până dimineaţa, nu reuşim să ne mai regăsim pe noi înşine, asemenea omului din povestirea de mai sus.

Această rătăcire a omului, a îndepărtării de sine este, însă, veche cât lumea. Cartea Genezei, după ce ne relatează crearea minunată a omului de către Dumnezeu, după numai câteva momente al acestui eveniment admirabil, continuă cu un episod trist. Adam şi Eva, înşelaţi de diavolul şarpe, plini de ruşine, rătăcesc prin grădina Edenului. Dumnezeu, care umbla prin grădina Edenului în răcoarea zilei, i-a chemat şi a zis: Unde eşti? Se ascunseseră, pentru că erau goi şi le era ruşine (cf. Gen 3,1-10). Erau goi de sine, goi de Dumnezeu erau Adam şi Eva, şi de aceea nu mai ştiau unde se află. De aici observăm că goliciunea sufletească este mai grea, mai teribilă decât goliciunea trupească. În zilele noastre, garderoba noastră nu mai încape în dulapuri, punem pe noi haine moi, haine colorate şi frumoase, dar, vai, pentru că interiorul nostru este deseori gol. Peste puţin timp vom sărbătorii din nou Naşterea lui Cristos, înomenirea Cuvântului, cum se exprimă frumos şi profund marele mistic isihast oriental Grigore Palamas († 1359). Este mângâietor să ştim că Dumnezeu Fiul a venit printre noi şi din prea mare dragoste faţă de om, a voit să îmbrace nu o haină oarecare, ci chiar haina sufletului nostru, trupul nostru, a vrut să se înomenească. Avea dreptate marele scriitor din antichitate, Tertulian atunci când, în opera Despre învierea morţilor VIII, 6-7, a afirmat: Caro salutis cardo (trupul este culmea mântuirii). Domnul Cristos Isus, Dumnezeu şi Om, prin înomenirea sa, vine să răscumpere omenitatea noastră şi să reaşeze în culmea planului său de mântuire.

Aşadar, în liniştea nopţii Naşterii lui Cristos, să ne reapropiem de noi înşine prin Cristos în Duhul Sfânt. Pruncul înomenit Isus Cristos, în acea noapte ne va adresa şi nouă întrebarea de la începutul creaţiei lumii: Ioan, Maria, Robert, etc., Unde eşti?