Singuri cu Dumnezeu

Dicţionarul defineşte singurătatea drept „faptul de a fi singur; starea celui care trăieşte singuratic”, dar şi, mai semnificativ, drept „izolare morală”. O şi mai bună definiţie am auzit-o rostită, în cursul acestei veri, la un moment special, de către un preot, care a stârnit un murmur aprobator din partea enoriaşilor săi, atunci când a spus: „Cea mai mare sărăcie în această lume este să fii singur, iar singurătatea este lipsa absolută”. Se referea, neîndoielnic, în primul rând la lipsa dragostei, la absenţa unei comuniuni mângâietoare.

Se spune, în egală măsură, că un creştin nu poate fi niciodată singur, întrucât este mereu cu Dumnezeu şi în Dumnezeu. Dincolo de frumuseţea metaforei, de validitatea ei morală, iată însă că timpurile moderne demontează uşor ceea ce, în condiţii „normale”, ar părea un adevăr irefutabil: „cantitatea” de singurătate pe care umanitatea, inclusiv mulţi creştini, o suportă este una tulburătoare. Niciodată, se pare, n-a fost mai singur omul pe Pământ decât în aceste vremuri în care opţiunile lui sunt – marketingul face tot posibilul să ne convingă de asta – nelimitate, iar lumea i s-a aşezat la picioare. Dar sufletul? Antropocenul, mult discutata eră a omului, este mai presus de toate era singurătăţii, aceasta deşi miliarde de oameni sunt conectaţi într-o formă sau alta de „reţele sociale”, care promit să alunge plictisul, singurătatea, acedia. Rezultatele se situează, aproape invariabil, la polul opus. Iată paradoxul sfâşietor al modernităţii!

Singura „reţea” fără de care omul nu poate trăi este totuşi una singură: cea cu Dumnezeu, indisolubilă sub raport ontologic. Există o mare – o fundamentală – diferenţă între a fi singuri cu Dumnezeu şi singuri fără Dumnezeu, aşa cum este, din păcate, cazul foarte multor semeni care se iluzionează că amăgirile lumii pot ţine locul unicului Adevăr care ne este necesar.

Nu vă temeţi deci de singurătate, însă de singurătatea cu Dumnezeu. Acolo unde singurătatea socială este malignă, cea cu Dumnezeu este vindecătoare. Acolo unde prima este sursă de anxietate, a doua este izvor de cunoaştere de sine şi de claritate. Acolo unde singurătatea între oameni este cauză de retragere şi de resentiment, a doua ne apropie unii de alţii, făcându-ne conştienţi că suntem fraţi, iar lumea este cadoul lui Dumnezeu pentru noi, pe care trebuie să-l răsplătim cu o grijă filială, respectiv congeneră.

Mai mult decât atât, eu cred că singurătatea cu Dumnezeu – durata ei este irelevantă, căci ea nu operează în „teritoriul” temporalităţii – pune viaţa în perspectivă şi este premisa necesară şi suficientă pentru o existenţă împlinită atât sub raport lumesc, cât şi sub raport spiritual. După ce aţi fost singuri cu Dumnezeu – rugăciunea este cel mai simplu şi mai reprezentativ exemplu – veţi putea fi, fără probleme, în lume: tentaţiile ei vă vor apărea drept ceea ce sunt, iar frumuseţea şi sensul ei originare vi se vor revela.

Aşadar, nu vă temeţi să vă însinguraţi cu Dumnezeu. Singuri, fără el, nu putem face nimic, iar viaţa este o rătăcire angoasantă. Singuri cu el, condiţie care nu exclude a fi alături de oameni, ba dimpotrivă, viaţa îşi capătă sensul pe care l-a avut ab initio.

Biserica însăşi, ca şi comunitate, este starea de graţie a însingurării cu Dumnezeu.