Scrisoare pentru copilul meu nenăscut

     Moto: Binele şi rău-n jurul tău se vor juca/ Lumea asta moartă va-ncerca să-ţi fure dragostea/ Niciodată să nu uiţi de inima ta (Vama Veche, Epilog).

     Cu ce să încep? O să trăieşti în România. Acesta e cel mai frumos handicap cu care te-ai putea naşte vreodată. Nu întreba de ce. O să-ţi dai seama în timp. Şi nu, n-o să te naşti în locul nepotrivit, oricât de des ai să auzi asta. Probabil, încă din leagăn. Dacă îţi place să repari lucruri – şi copiilor le place treaba asta, problema e că cei mai mulţi îşi pierd pasiunea când cresc – România îţi va oferi posibilităţi nelimitate să o faci.

     Prima lecţie e să nu te grăbeşti. Nu mă înţelege greşit. Grăbeşte-te, pentru că timpul nostru e scris cu litere evanescente, undeva într-o carte pe care nu ne e dat s-o citim. Ne place să credem că suntem stăpâni pe multe lucruri. Nu suntem pe aproape niciunul. Timpul ni se dă cu împrumut. Talanţii – dacă o să citeşti Biblia, o să înţelegi mai bine – ni se dau ca să-i returnăm multiplicaţi. Grăbeşte-te să faci bine, atunci când vei avea ocazia. Grăbeşte-te să înveţi. Grăbeşte-te să iubeşti, pentru că adevărata măsură a iubirii este să iubeşti fără măsură. Dar nu te grăbi să te compari cu alţii. Să râvneşti la ceea ce vei vedea că au, şi să crezi că penuria ta te face mai puţin om. Pentru că oriunde vei fi în viaţă, orice vei face, vei fi în faţa unora şi în spatele altora. Apreciază ceea ce ai. Şi nu compara niciodată începutul tău cu mijlocul altcuiva.

     A doua lecţie e că lucrurile rele încep, de regulă, plăcut, aşa cum de multe ori lucrurile bune o să înceapă printr-o neplăcere. O să fii om, şi o să fii, nu de puţine ori, tentat să alegi varianta fără lacrimi, întocmai ca şamponul cu care o să fii spălat în primele tale luni de existenţă. Uneori, viaţa, societatea o să te împingă de la spate să optezi pentru facilitate, pentru compromis, pentru scurtătură. Poate că riscurile o să pară mici. Poate o să ai impresia că nu te vede nimeni şi că e în regulă. Poate o să ajungi să crezi că plăcerea e scopul. De fapt, plăcerea e răsplata de la capătul greutăţilor pe care ţi le asumi şi le birui cu bucurie. O să greşeşti şi o să înveţi că plăcerea îşi are preţul ei şi că suferinţa îşi are valoarea ei.

     A treia lecţie e să nu-ţi cauţi dreptatea la oameni, pentru că dreptatea omenească mai dă rateuri. Niciodată nu mi-au plăcut curţile de justiţie, cu atmosfera lor încărcată. După mine, justiţia ar trebui să se facă cu zâmbetul pe buze. Justiţia ar trebui să provoace bucurie, nu spaimă, nici angoasă, nici satisfacţie vindicativă – reprob obsesia mass-media pentru condamnări, când, de fapt, ştirea e că s-a făcut dreptate. La fel de adevărat e că Dumnezeu mai lucrează şi prin oameni, cum şi diavolul lucrează prin oameni. Să n-ai nicio îndoială că mai există avocaţi buni şi judecători drepţi. Dar ideal e să-ţi cauţi dreptatea mai presus de ei. Dumnezeu e instanţa supremă la care poţi face oricând apel, fără să stai la coadă. La el, nimic nu se pierde, nimic nu se uită. Sentinţele lui sunt juste, veşnice, supracompensatorii.

      A patra lecţie e să ai încredere în oameni. Aparent, n-ai niciun motiv, cu atât mai puţin în România. Însă pentru fiecare judecător arestat pentru corupţie, pentru fiecare medic băgat la închisoare fiindcă a luat şpagă, pentru fiecare politician mânjit şi jurnalist vândut (lui), pentru fiecare femeie care şi-a înşelat bărbatul, vor fi 99 de alte femei care i-au fost fidele, 99 de judecători care şi-au făcut meseria cu onestitate, 9 medici integri, şi măcar un jurnalist nepărtinitor. Alege-ţi cu atenţie reperele, alege cu atenţie cui îi faci loc în viaţa ta şi pe cine primeşti în sufletul tău, pentru că pericolul să te deziluzionezi e imens, dacă laşi „în casă” pe cine nu trebuie. Oamenii de care te înconjori, ştirile pe care le consumi, lasă urme pe care nu le vei bănui, ajungând să îţi definească viaţa. Nu uita că oamenii îşi aleg moartea atunci când aleg cum trăiesc.

      A cincea lecţie e să nu te iei în serios. În faţa lui Dumnezeu, ca să-l parafrazez pe Ţuţea, intelectualul e văr primar cu analfabetul, jurnalistul cu agramatul, politicianul cu apoliticul. Trăim într-un tsunami de pasiuni, închipuindu-ne că zgomotul pe care îl facem se aude în univers. În realitate, planeta se învârte la fel de bine şi fără noi. Să nu fii încrâncenat, pentru că viaţa asta e cel mai probabil o repetiţie. Iar pe Dumnezeu îl interesează prea puţin cine a câştigat ultimele alegeri, cine a mai făcut un milion, cine a mai urcat în top. Pe Dumnezeu îl interesează cum eşti, nu cine eşti. Dumnezeu n-o să-ţi ceară niciodată cartea de vizită.

     Ultima lecţie, de fapt, cea de căpătâi, e că nu banii sunt măsura tuturor lucrurilor, ci umanitatea e măsura tuturor lucrurilor. Fiecare vârstă prin care vei trece o să aibă măsura şi lipsa ei de măsură.

     Binele şi rău-n jurul tău se vor juca. Şi, când va fi să alegi, să nu uiţi, să nu uiţi de inima ta.