Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat

În filmul Solitary Man (2009), personajul interpretat de Michael Douglas, Ben Kalmen, reflectând la viaţa lui tumultuoasă şi la decăderea sa dramatică, face următoarea observaţie: „At your highest moments, and your lowest, you're alone” („Când eşti în vârf şi când eşti la pământ, eşti singur”). N-ai cum să nu-l compătimeşti pe Kalmen pentru tragismul situaţiei în care se află, la fel cum nu ai cum să nu observi un adevăr elementar. Prins în mrejele lumii secularizate, americanul a uitat să creadă. Dacă ar fi crezut, ar fi ştiut că Dumnezeu a fost mereu acolo, lângă el: şi în cele mai bune momente ale sale, dar şi în cele mai întristătoare.





În multe privinţe, Ben Kalmen suntem noi toţi. Natura umană dictează ca în clipele de succes personal (mai mult sau mai puţin superficial), ego-ul să preia controlul şi să ne exagereze meritele într-o anumită reuşită, făcându-ne să ne credem mai fantastici decât suntem în realitate. Superbia, şi ajunge să vă uitaţi pe stradă, este un flagel modern. Rareori, şi vorbim de excepţii, succesul este realmente împărtăşit. El este monopolizat. Acelaşi ego face ca în momentele opuse, inevitabile în viaţă, eşecul să ne copleşească, să luam mai personal decât ar trebui dezastrele care ne lovesc şi să ne autocompătimim invocând soarta nedreaptă, considerând că am fost abandonaţi de Dumnezeu. În realitate, memoria greşelii la om este scurtă, mult mai scurtă decât cea a succesului, motiv pentru care unii oameni, am observat, Îi reproşează lui Dumnezeu esenţialmente erorile lor. Ceea ce nu e fair-play pentru Dumnezeu. Din punctul meu de vedere, noi ne auto-sabotăm, iar Dumnezeu nu pedepseşte, El doar furnizează proba video.





Un model de credinţă dintre cele mai neverosimile îl reprezintă, pentru mine, cântăreţul american Tupac Shakur, asasinat în 1996 la vârsta de 25 de ani. Fără a-i trece în revistă biografia, mă limitez să spun că scurta lui existenţă a fost zbuciumată, plină de evenimente, remarcabilă. Dintr-un copil crescut în ghetou, şi fără perspective, Shakur a reuşit într-o carieră meteorică, prematur curmată, să vândă zeci de milioane de albume şi să devină o legendă în arta sa. Confesiunea lui despre relaţia cu Dumnezeu ar trebui să ne inspire: „Mă rog la Dumnezeu în fiecare noapte. Încă fac asta. Vreau ca Dumnezeu să ştie că deşi am trecut prin cele mai negre momente, încă Îl recunosc drept Cineva mai mare decât mine. Şi că nu voi renunţa la credinţa mea doar pentru că îmi merge rău. Pentru că El a fost acolo şi când mi-a fost bine, aşa că vreau ca El să ştie asta, că nu sunt superficial, că nu sunt nestatornic. Că, atunci când îmi va merge rău, nu voi spune: Nu mai cred în Dumnezeu. Cred în Dumnezeu tot timpul, în fiecare zi, la bine şi la rău, când îmi este dificil şi greu, am crezut şi când am fost împuşcat de 5 ori, şi când am fost la închisoare, tot timpul. Şi în momentele excelente, cu milioane de dolari, maşini scumpe şi toate celelalte. Cred mereu în Dumnezeu, pentru că El mi-a dat tot ce am”.





În faţa unei asemenea confesiuni de credinţă, este greu să mai spui ceva sau să completezi prin ceva. Ceea ce trebuie să ne anime în permanenţă, ca şi pe Tupac Shakur, este un spirit de nestrămutată recunoştinţă: atât pentru momentele de cumpănă, pe care El le permite pentru curăţirea, vindecarea şi îmbunătăţirea noastră, cât şi pentru momentele de fericire cu care ne binecuvântează periodic. Greutăţile nu trebuie să ne deznădăjduiască, ci să ne trezească şi să ne facă să le apreciem valoarea şi rostul. Reuşitele nu trebuie să ne împietrească inima, pentru că nu sunt totalmente ale noastre. În cuvintele lui Iov: „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat.”





&nbsp