Balsamul îndurării sfântului Francisc

Pentru foarte mulţi oameni ai lumii contemporane, indiferent de convingerile lor religioase, sfântul Francisc din Assisi continuă să fie unul dintre creştinii exemplari ai tuturor timpurilor. Revista Times, într-un număr special („Beyond the Year 2000”) l-a inclus printre primele zece personalităţi de seamă ale mileniului trecut. Foarte mulţi au auzit de el, însă foarte puţini îl cunosc şi aprofundează spiritualitatea sa. Pentru cei mai mulţi, cea mai elocventă imaginea a sa este aceea a unui sfânt care a avut un raport special cu mediul înconjurător, reuşind să vorbească păsărelelor şi chiar să înduplece furia animalelor sălbatice. Există însă şi alte imagini, ce-i drept, mai puţin cunoscute, dar nicidecum mai puţin impresionante, vrednice de luat în seamă şi benefice omului contemporan, cum e, de exemplu, aceea a stigmatelor. 

Este adevărat că sfântul Francisc este prima persoană care a purtat în trupul său rănile lui Cristos, însă cât de greu e astăzi să întâlneşti oameni fără răni? Numărul lor e mare, iar rănile multora sunt numeroase şi profunde. Nu le cunoaştem cauzele şi nici împrejurările în care au apărut, însă cert e că toţi vor să scape de ele. Cine doreşte să fie integru şi sănătos, nu vrea ca viitorul vieţii sale să fie determinat de ceea ce alţii i-au pricinuit. Uneori poate fi vorba de ceva minor, bârfă, critică nerealistă, însă alteori sunt implicate persoane la care ţineam mult, sau încă le mai iubim, şi ele ne-au abandonat: parteneri de afaceri care ne-au dezamăgit sau înşelat, rude sau prieteni care au profitat de noi. Cu cât ne străduim mai mult să scoatem o astfel de persoană din mintea noastră, să o uităm, cu atât mai mult ea continuă să ne deranjeze. Noi vrem să uităm de ea, însă întrebarea e: cum? 

Când ni se pare că am depăşit situaţia, ne întâlnim întâmplător cu persoana respectivă, sau venim în contact cu ceva care ne răscoleşte amintiri neplăcute legate de ea şi problema devine mai prezentă ca nicicând; credeam că totul s-a terminat, însă ne dăm seama că ea ne mai frământă, iar intensitatea durerii devine mai aprigă ca oricând; ea poate să ne absoarbe o zi, o săptămână, un an sau…, iar răzbunarea pare să devină singura noastră speranţă. Ne întrebăm adesea: „Cum de a permis Dumnezeu aşa ceva, din moment ce ochii Domnului sunt pretutindeni” (Prov 15,3)? Orice ţi s-ar fi întâmplat, orice nedreptate ni s-ar fi făcut, Dumnezeu o ştie, căci era de faţă. Lasă totul în grija sa, căci a mea este răzbunarea, eu voi răsplăti fiecăruia, spune Domnul (Rom 12,19).

Expresii ca: „am să-i arăt eu”, „îi voi da o lecţie”, „nu mă voi lăsa bătut” sunt semne evidente că răzbunarea e parte integrantă a lumii în care trăim. Dând curs acestui impuls interior, noi, de fapt, spunem: „Doamne, eu nu am încredere în modul în care tu vrei să rezolvi această situaţie. Această persoană mi-a greşit, iar eu nu o pot lăsa în grija ta pentru că nu ştiu ce intenţionezi să faci. Eu pot să duc la îndeplinire lucrarea ta mai bine decât tine”. Care sunt consecinţele unei astfel de acţiuni? Nenumărate, însă, cu siguranţă, nu e loc de satisfacţie printre ele.

Libertatea este un fir călăuzitor al spiritualităţii sfântului Francisc, pentru că el a conştientizat că Dumnezeu, prin Cristos, ne-a eliberat de păcat. El nu ne mai impută nimic, deşi nu e nimeni cu mâinile curate, căci toţi am greşit cuiva. Pentru Isus nu există condamnare, listă cu acuzaţii... Crucea e modul în care Dumnezeu ne spune: „Eu nu-ţi iau în seamă trecutul”, iar calea arătată de mine este cea mai bună pentru tine, căci eu am parcurs-o deja.

O astfel de atitudine este evidentă în Scrisoare către un ministru, unde sfântul Francisc se adresează unui superior, rănit de comportamentul neadecvat al unui frate, îndemnându-l: „Referitor la frământările sufletului tău îţi spun aşa cum pot: tot ce te împiedică să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeu şi oricine ţi-ar fi un obstacol, fie că e vorba de fraţi sau de altcineva, chiar de te-ar lovi, trebuie să le consideri drept har. Asta trebuie să doreşti, şi nu altceva. Iar asta să fie pentru tine adevărată ascultare faţă de Domnul Dumnezeu şi faţă de mine, căci eu ştiu, cu toată certitudinea, că aceasta este adevărata ascultare. Iubeşte-i pe cei care se comportă astfel cu tine. Să nu vrei altceva de la ei decât ceea ce-ţi va da Domnul. Cu toate acestea, iubeşte-i, şi să nu pretinzi ca ei să fie creştini mai buni. Iar aceasta să fie pentru tine mai mult decât retragerea într-o sihăstrie.

Prin aceasta, vreau să ştiu dacă îl iubeşti pe Domnul şi pe mine, slujitorul său şi al tău, dacă vei face aceasta, şi anume: nu trebuie să existe în lume un frate care să se fi prezentat înaintea ta şi, după ce ţi-a văzut ochii, dacă cere iertare, să fi plecat fără îndurarea pe care o caută, oricât de mult ar fi păcătuit. Şi dacă el nu ţi-ar cere iertare, întreabă-l tu dacă vrea să fie iertat” (Smin 2-10).

Noi suntem convinşi că, ori de câte ori iertăm, îi oferim persoanei respective întocmai ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit nouă, însă, probabil ca şi în cazul acestui ministru, suntem tentaţi să ne explicăm: „Tu nu poţi să înţelegi. Ceea ce mi s-a făcut e atât de grav încât nu-l pot ierta; nu am cum să-l iert pentru ceea ce mi-a făcut”. Cum ar fi oare dacă astfel de expresii am auzi şi din partea lui Dumnezeu?

Copleşiţi de harul lui Dumnezeu, în cele din urmă, putem depăşi un astfel de obstacol, însă cum rămâne cu aceia care, după ce i-am iertat, continuă să ne rănească? Ca un câine care se întoarce unde a vărsat, aşa este omul nebun care se întoarce la nebunia sa (Prov 26,11). Cu anumite persoane, probabil, va trebui să stabilim nişte limite, să delimităm un spaţiu sau chiar să le evităm pentru o perioadă de timp, căci „a ierta” nu înseamnă întotdeauna „a uita”, aşa cum se întâmplă de obicei într-o relaţie sănătoasă, unde orice greşeală e trecută cu vederea mult mai uşor.

„A ierta”, uneori, înseamnă „a aminti”. Unii vor continua să se întoarcă la ceea ce au vărsat, iar noi nu am vrea să fim de faţă în acel moment. Dacă suntem loviţi în continuu, tendinţa noastră este aceea de a părăsi locul respectiv imediat, fără a mai zăbovi o clipă. E posibil ca unii să simtă nevoia să trăiască la prezenţa consecinţelor acţiunilor lor. Probabil acela e modul în care Dumnezeu le atrage atenţia.

Cert e că „a ierta” implică să laşi de la tine, să eliberezi, să renunţi la dorinţa de răzbunare. În cele din urmă, pentru a ierta cu adevărat, trebuie să doreşti binele persoanei respective; trebuie să speri că, mai degrabă sau mai târziu, binele îi va ieşi în cale, iar eu am obligaţia să-l înlesnesc.

Sfântul Francisc e conştient că punctul central al iertării nu-l constituie cealaltă persoană, ci eu însumi, pentru că atunci când iert pe cineva, în mod implicit mă eliberez pe mine. Dacă eu păstrez şi port în mine acele sentimente negative, viaţa mea devine tot mai mizerabilă. De aceea, în dorinţa de a-l ajuta pe ministrul său, insistă: „Şi dacă, după aceea, ar mai păcătui de o mie de ori înaintea ochilor tăi, iubeşte-l mai mult decât pe mine, ca să-l atragi la Domnul; să-ţi fie milă întotdeauna de astfel de fraţi” (Smin 11).

Eu nu ştiu ce porţi cu tine şi nici de cât timp, însă cert e că în timpul călătoriei noastre pământeşti toţi suntem răniţi şi ne trezim purtând cu noi datorii ale altora, şi le luăm cu noi pretutindeni; acestea însă ne pot obosi atât de mult, încât riscăm să ne încheiem călătoria epuizaţi. Dumnezeu nu ne-a creat pentru a purta o astfel de încărcătură asupra noastră. El ne-a creat pentru a fi liberi; liberi de această amărăciune, mânie, furie şi răzbunare.

Ce te costă să laşi toate acestea la o parte? Probabil, a venit momentul să faci ceva, să telefonezi, să scrii un mesaj sau chiar să începi un dialog cu acea persoană faţă în faţă, sau să găseşti o clipă pentru a intra în profundul inimii tale şi să te decizi: „eu nu mai vreau să port această povară nici măcar o singură clipă”.

O astfel de hotărâre poate fi primul pas al unui proces lung de eliberare; însă, trebuie început chiar astăzi. Iertarea este o acţiune al cărui prim protagonist nu poate fi nimeni altul, decât eu însumi.

Fie ca, urmând îndemnul Sărăcuţului din Assisi, să putem ierta întocmai cum ni s-a iertat nouă; să putem oferi altora ceea ce ne-a fost dăruit de Dumnezeu, să eliberăm şi astfel să realizăm că, de fapt, ne-am eliberat.