Duhul Domnului și lucrare sa sfântă

Viaţa oricărei persoane este însufleţită de invizibila dar puternica forţă generatoare de sentimente atât pozitive, şi în consecinţă pline de satisfacţii, cât şi negative, şi drept urmare private de orice plăcere, numită dorinţă.


Viaţa Sfântului Francisc de Assisi, fără nicio îndoială, a fost impregnată, modelată şi călăuzită de o astfel de energie. Încă din fragedă copilărie a început să nutrească dorinţa de mărire umană, ce i se prezenta ca singura cale în măsură să-i ofere siguranţa fericirii. Ambiţia ca de altfel şi posibilităţile economice ale tatălui său, Pietro Bernardone, negustor renumit pentru prosperitatea afacerilor sale în comerţul cu stofe, au dezvoltat calităţile sale umane şi le-au orientat spre un atare scop. Cu toate acestea, la momentul potrivit, în locul mult râvnitei fericirii, spre surprinderea sa, a experimentat contrariul, şi anume gustul amar şi insuportabil al dezamăgirii. O senzaţie neplăcută şi descurajantă dar atât de frecventă, dacă nu chiar necesară, în viaţa celor ce se aventurează în căutarea de valori în locuri nefavorabile lor.     


  


Urmând aceeaşi logică, se poate afirma şi în cazul Sfântului Francisc că intensitatea experienţei sale spirituale, cauzată de întâlnirea lui Cristos în persoana leprosului, a fost atât de puternică încât l-a transformat în totalitate. Ea l-a marcat atât de profund încât l-a însoţit pe tot parcursul vieţii sale, orientându-i paşii spre idealuri ce nu intraseră niciodată în sfera dorinţelor sale, după cum el însuşi mărturiseşte în testamentul său: „… pe când eram în păcate nimic nu mi se părea mai amar (dezgustător) decât să-i văd pe leproşi. Dar însuşi Domnul m-a condus printre ei şi eu le-am arătat îndurare. Şi îndepărtându-mă de la ei, ceea ce mi se părea amar s-a preschimbat în dulceaţa sufletului şi a trupului; iar după aceea, am stat puţin şi am părăsit lumea” (Test1-3).      





Provocat de un astfel de eveniment neaşteptat, Francisc a învins teama şi a îndepărtat-o din inima sa pentru totdeauna şi, sfidând toate aşteptările sale anterioare, a părăsit locul respectiv într-o euforie de nedescris. Sentimentul ce pusese stăpânire peste el, deşi nu-l putea exprima în cuvinte, nu l-a transformat doar pe el ci şi lumea sa exterioară, astfel încât fericirea îl împresura de pretutindeni. Acest simptom misterios a marcat începutul unei călătorii spirituale ce îl va conduce ulterior spre o totală identificare cu Cristos, şi este consecinţa firească a descoperirii propriei vocaţii pe care el o defineşte astfel: „un nebun în mijlocul lumii” (CompAss 18). Această vocaţie a dat sens vieţii sale, iar prin curajul de a o trăi cu fidelitate el a dobândit mult râvnita siguranţă a fericirii.





Spontaneitatea unei simple îmbrăţişări, întreprinsă sub inspiraţie divină, a generat acea mângâiere spirituală profundă care l-a determinat pe Francisc să regândească şi să nu mai amâne reorganizarea ierarhiei propriilor dorinţe. Odată ce a descoperit izvorul adevăratei fericiri şi a identificat modul în care îşi poate potoli setea sorbind din el, nu a încetat să îl recomande prin exemplul vieţii sale tuturor celor interesaţi de idealuri măreţe. Fraţilor săi, în schimb, obişnuia să le repete: „Atrag apoi atenţia şi îndemn în Domnul nostru Isus Cristos ca fraţii să se ferească de orice îngâmfare, mândrie deşartă, invidie, zgârcenie, de grijile şi preocupările acestei lumi …, ci să aibă grijă ca mai presus de toate să dorească a-şi însuşi Duhul Domnului şi lucrarea sa sfântă” (Rb X,8).





Sub directa călăuzire a aceluiaşi Duh, considerat de Francisc ministrul general al Ordinului, fraţii au fost introduşi în mod progresiv în cele mai diverse activităţi ale Bisericii: caritative, pastorale, misionare, scolastice şi diplomatice. Prin fervoarea şi prospeţimea carismei, ei au reuşit foarte curând să-şi lase amprenta asupra societăţii medievale, influenţând-o pozitiv.


Provincia franciscană „Sfântul Iosif”, din România, care şi-a reluat activităţile cu modestie în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, încearcă să răspundă exigenţelor actuale ale Bisericii şi provocărilor societăţii contemporane. Realităţile pastorale în care fraţii sunt implicaţi, atât în ţară cât şi în străinătate, sunt rodul unui proces îndelungat; multe dintre ele sunt consecinţa experienţelor pastorale estive promovate cu succes în perioada când fraţii frecventau cursurile filosofico-teologice.





Statisticile recente oferă o imagine clară a diversităţii acestor activităţi pastorale ale provinciei şi a numărului mare de fraţi implicaţi în ele. Acestea sunt utile Bisericii şi rămân semnificative societăţii cât timp fraţii, urmând îndemnurile Sfântului Francisc, vor dori să-şi însuşească mai presus de toate „Duhul Domnului şi lucrarea sa sfântă”