Deschiderea Seminarului de la Nisiporești

1. Istoria. Îmi povestea adesea că, în primele două luni ale anului 1990 (împlinea 71 de ani pe 6 februarie), s-a trezit de dimineaţă şi s-a dus să discute cu ceilalţi franciscani despre Deschiderea Seminarului Franciscan; teama comunismului, a securităţii plana asupra lor; i-au recomandat răbdarea, „Părinte, să mai aşteptăm vreo 2-3 ani, până s-or limpezi vremurile!”. Le spunea mereu: „Ce să mai aşteptăm?! Suntem în vârstă! Trebuie să deschidem un Seminar; sunt atâţia tineri din Moldova şi din alte părţi ale ţării care vor să devină preoţi şi o să le insuflăm şi spiritualitatea franciscană. Până acum nu a fost posibil să ne deschidem din cauza comunismului, acum din cauza ezitărilor noastre: trebuie să ne mişcăm să facem ceva… Până când să tot aşteptăm?! Până când ne decidem, o să fie prea târziu… Acum suntem în vârstă, dar încă în putere şi vom mai rezista cât o vrea Dumnezeu… peste câţiva ani nu o să mai putem face nimic: acum avem şansa să ne refacem, atât cât putem… Dumnezeu ne-a oferit o şansă; ne-a deschis drumul! Acum e rândul nostru, e momentul nostru, trebuie să facem ceva, că dacă nu moare Provincia sub ochii noştri: haideţi să ne unim şi să începem odată!”.





Nu s-a oprit aici! Mergea adesea pe la fiecare şi insista mai ales la cei din conducerea Provinciei de pe atunci, ca să deschidă Seminarul. Ezitările au continuat; încurajarea nu a încetat. Eroismul nu era în mintea lui, „ci problema renaşterii Provinciei şi a vieţii franciscane din Moldova“, cum îi plăcea lui adesea să spună, iar mie să-mi repete: „Părinte, să mă scuzi că îţi tot repet, tu eşti istoric, şi îţi spun acestea ca să le ţii minte, ca să nu se piardă, ca să fie o încurajare pentru toţi, pentru cei care sunt şi pentru cei care vor veni, pentru că mulţi vor uita în câţiva ani, ai să vezi şi, cine ştie, poate amintirea noastră, o să îi încurajeze şi o să-i facă să iubească Provincia noastră Franciscană, o să cunoască şi o să admire eforturile atâtor misionari părinte, care şi-au dat sufletul pentru Misiunea catolicilor din Moldova”.





2. Deschiderea Seminarului. Părinte, dacă ai şti cât m-am zbătut şi nu-mi dădeam pace, văzând cum trece timpul… Văzând că franciscanii nu mai aveau destul curaj, am alergat repede pe la toţi prietenii mei, pe la preoţii diecezani, cu care mă înţelegeam mai bine şi le-am spus să anunţe prin parohiile lor că la Nisiporeşti, pe 2 mai anul acesta, 1990, se deschide Seminarul Franciscan, şi că sunt aşteptaţi toţi tinerii, indiferent de vârstă, mari şi mici, care vor să fie preoţi sau fraţi franciscani. Ştiam eu că ei nu înţeleg destul de bine, ce înseamnă să fii «franciscan». De unde era să ştie, părinte, nu le explicase nimeni, iar comunismul nu dădea voie să se vorbească despre asta; dar m-am gândit că, atunci când vor veni, le vom explica noi şi, împreună, vom duce Provincia înainte”.


„Pe 1 mai 1990, am fost la Iaşi, la Sfinţirea ca episcop, a Preasfinţitului Petru Gherghel, care e şi acum; şi i-am spus şi lui despre Seminar, că am de gând să-l deschid de mâine, de pe 2 mai, la Nisiporeşti, unde eram atunci şi fusesem paroh vreo 21 de ani. Am pregătit şi poporul, le-am explicat ce înseamnă şi ce rost are Seminarul, ce onoare va fi pentru sat şi să se străduiască fiecare, atât cât poate, ca să dea exemplu bun, pentru că ei ne vor duce vestea apoi prin satele lor şi să nu ne facem de râs. Şi m-au înţeles, părinte; ba chiar m-au şi ajutat oamenii… Da, m-au ajutat foarte mult! Poporului trebuie să-i dai încredere şi să simtă că-l iubeşti şi o să facă şi el la fel…”.


„Deja de pe 1 mai, după-amiaza, au început să-mi vină băieţii la Seminar: veneau de la Iaşi care erau la cantori, de prin diferite sate şi oraşe, de unde nici nu te gândeai părinte! Şi m-am bucurat; tare mult m-am bucurat, cum nici nu-ţi poţi închipui! Am văzut cum Dumnezeu lucrează…”.





3. Seminarul Franciscan. „În mai 1990, când şcolile din ţară se pregăteau să dea vacanţa cea mare de vară, la Nisiporeşti începea şcoala. Cursurile au continuat fără să se ţină cont de sezoane, ca să se recupereze, pe cât se putea cei circa 50 de ani pierduţi de învăţământ. Peste 60 de tineri au fost înscrişi şi adăpostiţi în şura amenajată, în garajul amenajat al casei parohiale. S-au instalat paturi suprapuse. Nu s-a asfixiat nici un seminarist. Acum sunt preoţi. Stau de vorbă cu ei, îşi aduc aminte în ce spaţiu strâmt învăţau, dormeau, cum intrau în Sala de studiu prin gura de intrare comună a beciului, şi cum îi fotografiam. Acum se amuză, râd cu plăcere şi au sentimentul triumfului că au recuperat timpul irecuperabil, că au suspendat scurgerea timpului cu studiul lor asiduu şi neîntrerupt” (Mesagerul Sf. Anton, nr. 30, sept.-oct. 1998, p. 15).


„Aveam făcut deja un Program, am căutat profesori dinainte care să mă ajute, pentru că o treabă de asta nu puteam să o fac singur; dar am tot căutat să văd cine poate şi cine vrea să mă şi ajute, şi aşa am şi împărţit materiile ca fiecare să facă ceea ce poate mai bine, ca băieţii să prindă curaj şi să vadă rostul aici. Am vorbit şi cu parohul ca să mă ajute cu administraţia şi, a doua zi, pe 2 mai, am început… Văzând îndrăzneala mea, de fapt harul lui Dumnezeu, ceilalţi fraţi au sărit şi ei şi s-au implicat, apoi şi Curia Generală, părintele Lanfranco Serini (+2014), asistenţii generali… diferiţi binefăcători, fiecare a ajutat cum a putut… şi Seminarul a mers… singur mi-ar fi fost imposibil, dar trebuia să încep, să le dau curaj…”.


 „Tinerii, au început să vină care cum auzeau, mulţi îşi lăsau serviciile lor de până atunci şi veneau care mai de care, mici şi mari, tineri şi mai în vârstă: am făcut un fel de examen unde i-am întrebat câte ceva; voiau să se facă preoţi. I-am cazat pe aici, aşa cum am putut; am căutat paturi suprapuse ca să încapă toţi, apă aveam ceva în casă, ceva la robinetul de afară.


Biserica era frumoasă şi liniştită, destul de primitoare şi o curte încăpătoare, largă, plină de iarbă verde, în spate cimitirul cu mormântul Veronicăi Antal, despre care ţi-au povestit poate băieţii, seminariştii, despre istoria ei, dacă crezi necesar şi vrei ţi-o mai spun şi eu…”.


„La Seminar, ca profesori, eram eu (părintele Albert), părintele Olaru Anton, părintele Blăjuţ Eugen Sr., aşa cum îi spuneţi voi, şi părintele Alexandru Gabor”.





4. Programul. „Programul Seminarului nostru, de la Nisiporeşti, îl ştii şi tu că ai fost acolo, dar ţi-l mai spun odată ca să nu-l uiţi; începea aşa, la:


5.30 Deşteptarea şi igiena de dimineaţă


6.00 Rugăciunea şi o meditaţie pe care o ţinea părintele Blăjuţ Eugen, senioru', mai în vârstă;


6.30 Sf. Liturghie cu poporul, am zis ca lumea să vadă că seminariştii se roagă de dimineaţă, iar ei să vadă lumea că munceşte de dimineaţă şi aşa să-şi dea fiecare exemplu bun, unii la alţii;


8.00-12.00 aveam lecţii de şcoală; aici, era cum ţi-am spus, ne rânduiam şi ajutam băieţii să recupereze eventualele lipsuri şi să ajungă la un nivel comun, ca atunci când o să înceapă Seminarul mare, Teologia, să nu le fie prea greu…


Văzând că Dumnezeu tot îmi trimite seminarişti m-am bucurat, dar nu era îndeajuns asta, aşa că m-am pornit să caut un loc de Seminar, ceva mai mare şi mai încăpător. Dar unde?! L-am luat pe nepotul meu, avocatul, şi hai!… Până la urmă am găsit un loc în spate, la Fabrica de lapte din Roman. Îţi aminteşti că te-am dus pe acolo, după ce am fost la Hălăuceşti, la Părintele Provincial, chiar din prima zi, de când ne-am întâlnit (16 aprilie 1991) şi apoi te-am dus şi până la Gara din oraş, din Roman, şi ţi-am spus să te grăbeşti să vii înapoi la Nisiporeşti?!


13.00 mergeau toţi în biserică zilnic la Angelus şi făceau şi o Vizită la Preasfântul Sacrament (părintele Blăjuţ i-a îndemnat să meargă şi în pauze, chiar şi pentru 1 Tatăl nostru sau 1 Bucură-te Marie sau altă rugăciune), aşa încât să se obişnuiască să fie cât mai des în faţa Altarului, a Sfintei Taine… Părinte, dacă nu ţin cont de asta, atunci ce preoţi poţi să ai?!...


14.00-17.30 aveau studiu şi o pauză - îi vedeam cum studiau câte unii prin cimitir, prin curtea bisericii, prin clasă sau prin dormitor, fiecare pe unde se nimerea… era disciplină părinte, da' şi seriozitate multă…


18.00 Sf. Rozariu - zilnic


21.00 Lectura spirituală, aici am spus să scrie fiecare într-un caiet, în «Oglinda Seminaristului», câte un gând din ce-au citit, în fiecare zi;


21.30 Rugăciunea de seară, şi apoi Silenţiu, în linişte fiecare se pregătea de culcare şi se vorbea în şoaptă numai dacă era absolută nevoie… Eu îi ascultam din curtea parohiei cum cântau «Salve Regina!» sau alte cântece de seară, care se înălţau peste liniştea nopţii în care se cufunda satul.


22.00 stingerea… Era frumos, părinte! Şi ar fi păcat să se uite asta… Dar tu să nu uiţi, să scrii şi să le aminteşti”.


Biserica veche din Nisiporeşti, cea de atunci, din care a rămas doar amintirea neinscripţionată, era podită cu nişte scânduri vopsite în roşu; tot aşa şi băncile care erau nişte scaune lungi fără spătar, tavanul bisericii era vopsit în albastru cu stele aurii, altarul din lemn cu inscripţia sculptată suprapus "AM" indicând hramul Adormirea Maicii Domnului, 15 august. În stânga altarului era un armoniu, care în timpul săptămânii era întors şi avea un scaun în faţă. Altarul era împodobit frumos cu flori şi îngrijit. Totul îţi dădea imaginea unei lumi liniştite, îmbătrânite sub povara vremii, dar care începuse să se întoarcă la viaţă…





5. Actual. Să-i onorăm pe cei care au umblat întru credinţă, pe urmele Sf. Francisc de Assisi, pentru ca noi să putem umbla acum, să fim aici. Trebuie să mergem şi noi pe calea Domnului, umblând pe urmele Sf. Francisc de Assisi, conştiinţa ne-o cere! Nu ne vom obosi! Pentru că ne încredem şi credem în binecuvântarea şi puterea Dumnezeului Preaînalt, dar şi în puterea de credinţă a acestui popor. Cristos înviat este puterea noastră, a celor care l-au primit în inima lor!


La 25 de ani de la Deschiderea Seminarului de la Nisiporeşti, cuvintele de mulţumire nu ajută la nimic, dacă uităm ce a fost şi nu devenim în continuu visul de renaştere al Provinciei franciscane, al celor care şi-au pus sufletul pentru cauza franciscană, pentru gloria lui Dumnezeu, despre care profetul Isaia spunea: “Cei care se încred în Dumnezeu vor prinde noi puteri, se vor înălţa în zbor ca vulturii; vor alerga şi nu vor renunţa, vor umbla şi nu vor ceda”.